Reîntoarcerea FMI – expresie a unui eşec de gestiune

Nu sunt decât vreo trei ani şi ceva de când Guvernul Tăriceanu dădea cu flit FMI-ului, considerând că România nu mai are nevoie nu doar de asistenţa financiară a organizaţiei, dar nici măcar de expertiza şi recomandările acesteia.

“Desprinderea” a fost salutată de mai mulţi analişti, printre care mă număr, pe considerentul real că reţetele FMI ştiu să aducă echilibru în economie prin restrângeri, dar nu şi să promoveze creşterea economică. Era însă inimaginabil atunci că, după numai trei-patru ani, România va fi adusă în situaţia de a ajunge din nou la mâna FMI. Este o mostră perfectă de gestiune lamentabilă, jalnică a economiei în această perioadă. Este într-un fel cel mai răsunător şi peremptoriu eşec din întreaga perioadă postdecembristă, pentru că reîntoarcerea FMI se produce nu după o cădere a economiei, ci după o creştere a acesteia.

Rămâne un mare semn de întrebare dacă acest eşec poate fi contabilizat doar în cârca Guvernului Tăriceanu sau este expresia stadiului în care se găseşte întreaga clasă politică românească în materie de gestiune economică. Cu atât mai mult cu cât Guvernul Tăriceanu a fost primul din perioada postdecembristă care a avut de gestionat bani în creştere la teşcherea, şi nu penurii.

Ar fi fost altfel dacă un alt Guvern era la cârmă? Tulburătoarea întrebare se pune pentru că, exact în această perioadă, a avut loc o masivă şi rapidă implicare a capitalului străin privat în economie, care este aproape integral responsabilă de creşterea economică obţinută, dar, deopotrivă, de dezechilibrele profunde create în economie, adică exact de dezechilibrele pentru care este depunctată acum România de agenţiile de rating, care generează vulnerabilităţile extreme în condiţiile crizei financiare şi economice internaţionale şi pentru care România ajunge din nou la mâna FMI.

Fără îndoială însă, Guvernul Tăriceanu are partea sa serioasă de contribuţie. Pe de o parte, prin inocularea unei frenezii elucubrante şi destabilizatoare în economie cu mesaje absolut cretine de genul economia duduie (Tăriceanu) sau nevoia de deficit extern pentru creşterea economică (Vosganian), fără măcar un avertisment faţă de pericolele pe care le incumbau deficitul extern imens, îndatorarea fără noimă şi creşterea economică bazată pe import. Pe de altă parte, prin politica aventuristă promovată de echipa Tăriceanu-Vosganian, atât de des criticată de FMI ca fiind prociclică, respectiv de natură a turna permanent gaz peste foc prin stimularea consumului, când economia suferea tocmai de o supradimensionare a consumului. Dacă n-ar fi fost această politică aventuristă, acum în conturile ţării ar fi fost mai puţin dezastru decât este, în ciuda ravagiilor făcute de expansiunea dezarticulantă a capitalului privat străin. Guvernul Tăriceanu nu numai că nu a pus nimic deoparte pentru zile mai grele din încasările bugetare în creştere ale perioadei, dar a întins peste limite şi deficitul bugetar. Situaţie tipică în care este chemat FMI să readucă echilibrele. Cu reţete pe care le cunoaşte toată lumea perfect. Şi pe care le-a aplicat şi România ani şi ani.

Şi pe care le va aplica din nou. Pentru că, să fie clar, după ce în ultimii ani s-a sărit complet calul în ce priveşte traiul peste plapuma proprie pe bani externi, prin consum pe bază de import pe credit, şi ajustarea care trebuie să intervină este necesar să fie masivă.

Ajustare este un termen chiar din jargonul folosit la tot pasul de FMI şi care, în traducere pentru omul de rând, înseamnă aducerea consumului mai aproape de posibilităţi, adică reducerea nivelului de trai. Nu trebuie să fii economist pentru a înţelege problema. Când te îndatorezi poţi trăi mai bine, când începi să plăteşti îndatorarea nu poţi trăi decât mai prost.