Urgenţă maximă: oferta pieţei interne

BIOGRAFIA INFLAŢIEI ● Cum se văd România şi românii în oglinda preţurilor
Inflaţia s-a întors. Dintr-o dată, preţurile, dobînzile, cursurile valutare au dat năvală în prim-planul dezbaterilor publice. Fapt binevenit, de altfel, fiindcă societatea românească are acum şansa să înţeleagă adevărul că locomotiva monetară, singură, nu poate să tragă trenul economiei.

BIOGRAFIA INFLAŢIEI ● Cum se văd România şi românii în oglinda preţurilor
Inflaţia s-a întors. Dintr-o dată, preţurile, dobînzile, cursurile valutare au dat năvală în prim-planul dezbaterilor publice. Fapt binevenit, de altfel, fiindcă societatea românească are acum şansa să înţeleagă adevărul că locomotiva monetară, singură, nu poate să tragă trenul economiei.

Numai împreună, politica monetară, politica fiscală, politica veniturilor şi politica de restructurare, în cadrul unui "mix" coerent, pot să ne ajute să ajungem cu bine la mal. De ce şi restructurarea? Sînt analişti care gîndesc că acum, în Uniunea Europeană, problema nu ar mai fi de actualitate... Ei bine, un astfel de punct de vedere nu stă în picioare. Cum să nu mai fie de actualitate problema restructurării cînd, referindu-ne bunăoară la inflaţie, tocmai întîrzierea reformelor structurale constituie una dintre cauzele majore ale creşterii preţurilor în această etapă.

UŞOR DE SPUS, GREU DE FĂCUT. Acum, în vara lui 2008, România are multe probleme de rezolvat. Există însă o urgenţă a urgenţelor: optimizarea ofertei de bunuri şi de servicii. Dacă vrem să dăm jos inflaţia, de la 8 la sută la 2-3 la sută, pentru a îndeplini astfel criteriile trecerii la euro, o putem face mai cu seamă îmbunătăţind oferta internă. Cantitativ şi calitativ. Dar e posibil? Da. În două etape însă. Căci măsurile esenţiale, care să asigure plusuri de competitivitate şi eficienţă, nu vor putea fi luate imediat. Şi-atunci? În prima etapă ar putea fi ambalate trei motoare: disciplina financiară, disciplina salarială şi disciplina consumului.

Acum, cererea internă creşte exploziv. Creşte mai ales cu ochii pe importuri. Există alternativă? Bineînţeles: pompa de oxigen pentru ofertă. Uşor de spus, greu de făcut. De aici întrebarea: cine s-o facă? Statul, desigur. Împingînd de la spate propriile companii, ca să producă mai mult şi mai bine. Cîştigul ar fi imens. Ar deveni evidentă contribuţia lor la sănătatea PIB-ului. Dar tot statul este cel care poate să stimuleze producţia performantă în companiile private. Sigur, afirmaţia ar putea să şocheze. Nu sîntem în economie de piaţă? Bineînţeles că sîntem. şi atunci, cum ar putea statul să obţină o astfel de reacţie: produse competitive, în cît mai multe companii româneşti private, care să fie căutate pe piaţa internă şi la export? Fără îndoială că un astfel de rezultat e posibil. Statul, care a scăpat de gestionarea multor întreprinderi, unele fiind privatizate, altele lichidate, se poate ocupa acum de treburile lui. Asigurînd în piaţa internă un climat de raţionalitate contractuală, pe baze concurenţiale.

Desigur, o astfel de apăsare pe pedala de acceleraţie nu poate fi făcută la întîmplare. E nevoie de un reper care să arate drumul cel bun. Ca să fie evitată o eventuală rătăcire. Iar un reper mai bun decît stimularea concurenţei nu există.

CE DĂM ŞI CE PRIMIM. E clar că inflaţia din 2008 nu are cum să se încadreze în ţinta stabilită, de 3,8 la sută. Se va opri, probabil, la 6 la sută. Bătălia pentru o inflaţie de sub 4 la sută, poate chiar de 3,5 la sută, conform ţintei, va fi dată în anul 2009. Concomitent cu o altă bătălie: pentru creşterea economică sănătoasă. Pe fondul grăbirii reformelor structurale.

Ce vrem noi e limpede: fonduri structurale de la Uniunea Europeană, la nivelul proiecţiilor, împreună cu un important aflux de investitori. Ce trebuie să dăm în schimb? Această întrebare este însoţită, deseori, de prejudecăţi, de temeri, de emoţii. Persistă suspiciunea că România ar putea deveni o simplă piaţă de desfacere pentru Uniunea Europeană. De aici şi îndreptarea multor investitori interni cu precădere către afaceri în comerţ şi în servicii de consultanţă. Suspiciunea nu are însă o bază reală. De altfel, pe o piaţă de desfacere e nevoie de bani, care pot fi făcuţi mai ales în fabrici moderne. Aşa că o cu totul altă idee are în cap Uniunea Europeană: pregătirea economiei româneşti pentru o integrare optimă în economia globală.

Nu daţi năvală să gîndiţi că furia crizei financiare izbucnite anul trecut – şi încă nestinse –, care a cuprins spaţii ample pe planetă, a scos în evidenţă numeroase carenţe ale globalizării. Fiindcă, oricît de adevărat ar fi acest gînd, n-a reuşit totuşi să infirme economia globală ca obiectiv de prim ordin în anii 2000. Din acest motiv, Uniunea Europeană pune acum un mare accent pe criteriile de performanţă, care să pregătească ţările membre pentru o integrare eficientă în sistemul economiei globale. Sînt stipulate cerinţe în deplin consens cu exigenţele acestui început de veac. În primul rînd, este accentuat faptul că politicile monetară, fiscală, salarială şi de restructurare sînt complementare. Ele se potenţează reciproc. Combinarea optimă a acestor politici este obligatorie pentru asigurarea condiţiilor unei creşteri neinflaţioniste. În al doilea rînd, însă, sînt inevitabile investiţiile în economia reală, în industrie, în agricultură, în servicii, care să aducă pe piaţă noi bunuri şi noi locuri de muncă, importante pentru coeziunea socială.

AM PIERDUT DREPTUL DE A MAI GREŞI. Criza nu ne-a lovit şi pe noi. Dacă ar fi făcut-o, am fi resimţit-o în trei direcţii importante: 1) o criză macroeconomică clasică; 2) o criză a structurilor bancare; 3) o criză a gestiunii dezvoltării. S-a întîmplat însă altceva: criza a grăbit, în România, producerea unui şoc între modelele de dezvoltare învechite şi disciplinele proprii globalizării economice. Fapt care ne obligă să vizăm excelenţa în practica macroeconomică. Dreptul de a greşi nu mai există. Asta ar însemna să devenim performanţi, să fim competitivi, pentru a putea fi luaţi în calcul în sistemul economiei globale.

Agenţia Fitch (de evaluare financiară) a plasat însă România într-un alt context, într-o poziţie în nici un caz de invidiat, între cele mai vulnerabile ţări din lume… Nu strică niciodată ca astfel de avertismente să fie luate în seamă. Doar trăim într-o lume plină de capcane şi de riscuri. Acum, însă, o criză financiară în România este exclusă. Ne-am mai aflat noi în faţa unor astfel de ameninţări. Chiar şi mai dramatice. Vă mai amintiţi că ni s-a prezis prăbuşirea financiară şi în ’99? Nu s-a întîmplat însă aşa ceva. Cum nu se va întîmpla nici acum. Dar nu puteam să nu ţinem cont de analizele unor agenţii specializate privind starea economiei româneşti. Pentru că mediul de afaceri din România n-a scăpat de riscuri. Multe legate de faptul că a întîrziat nejustificat de mult trecerea la o altă manieră de organizare a muncii, dominată de spirit managerial modern, de flexibilitate şi caracter prospectiv.

Sîntem nevoiţi să alegem: ori să grăbim restructurarea, pentru a reduce uriaşele pierderi din economie şi de a lua astfel din spatele bugetului o povară cumplită, ori vom accepta, în anii viitori, o reducere a cheltuielilor bugetare, în combinaţie cu noi impozite şi taxe. Aceasta este o alegere dramatică, pe care n-o mai putem evita în nici un chip. Nu e însă de acceptat încă o miză pe cea de-a doua variantă. Pentru că ar trebui să suportăm atît somnolenţa în continuare a economiei, cît şi un buget gîtuit. Şi nici securitatea socială nu este posibilă fără protejarea economiei, îndeosebi prin expansiunea mecanismelor de piaţă.

Indiferenţa faţă de competitivitate, boală nepermis de mult lungită, nu mai poate continua, fiindcă în acest fel se închid canalele creşterii profitului. Numai o atitudine corectă faţă de competitivitate ne va scăpa de structurile de cost supraîncărcate, de consumurile exagerate, reprezentînd fie preţul risipei de resurse, fie schemele de personal supraponderale, care constituie una din frînele care ţin în loc productivitatea. Şi, mai cu seamă, nu vom ajunge la inflaţia de 2-3 la sută, ca rată anuală, atît timp cît toate aceste structuri vor continua să vadă în preţurile mari speranţa unei minime rentabilităţi.