Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am trecut cu uşurinţă de neiertat peste ziua de 7 ianuarie. E o zi care n-ar trebui uitată de niciunul dintre noi, cei care, în copilărie, adormeam ascultând la radio acele piese de teatru fermecătoare, toate sfârşindu-se cu acelaşi anunţ sobru şi vibrant, înălţându-se parcă din fântână: "Regia artistică, Ion Vova".
De Crăciun am reascultat "Titanic Vals", regizat de Vova. Se găsesc pe net, din fericire, multe piese de-ale lui. Mi-am notat atunci în calendarul de pe Yahoo Mail, în chenarul zilei de 7 ianuarie: "Doi ani de la moartea lui Ion Vova. De pus reportajul pe blog". Nu mai ştiu ce am făcut în ziua aceea şi nici nu mai contează, nu caut o scuză. Am uitat şi gata. Astăzi, ascultând de dimineaţă altă piesă de teatru radiofonic, mi-am reamintit de Ion Vova, deşi nu el era regizorul.
Numele lui m-a urmărit în copilărie. Era dangătul de clopot care punea capăt spectacolului. Era cheia care îmi deschidea uşiţe de evadare. Cele mai triste zile erau când ploua şi când rămâneam fără baterii în casă, pentru radioul mare cât o noptieră. Dacă râdeam la o piesă, dacă plângeam la alta, dacă mă înfioram de spaimă sau de frumuseţe la altele, toate aveau la sfârşit numele lui Vova şi asta le făcea să nu mai fie piese răsfirate ale mai multor autori, ci un spectacol continuu regizat de acelaşi om. Eram mic, nu citisem încă nicio carte, dar ştiam că există nişte scriitori, ce-or fi fost ăia, numiţi Victor Eftimiu, Ion Luca Caragiale, al cărui nume, nu ştiu de ce, mă făcea să râd, Molier, (aşa l-aş fi scris atunci, abia ştiind literele), Rebreanu, Victor Ion Popa, Alecsandri. Mai târziu, citindu-i, numele lui Vova îmi răsuna în minte când închideam cartea.
Am avut bucuria să-l cunosc şi să-i stau în preajmă câteva zile în toamna lui 2008. L-am întâlnit la audiţia publică a piesei ”Un tramvai numit dorinţă”, de Tennessee Williams. Veneam a nu ştiu câta oară la aceste audiţii, el nu lipsea de la niciuna, dar nu l-am remarcat niciodată. Nu mi-ar fi dat prin cap că ar putea fi acolo. Nici nu ştiam că mai trăieşte. Nu mă gândeam la el ca la un om aievea. Era doar un sunet frumos din melodia zbuciumată a copilariei mele. Însă citisem în ziar ştirea că a împlinit 91 de ani pe 30 septembrie şi, puţin după aceea, într-o zi m-am dus din nou la audiţia săptămânală – tocmai ca să dau de el şi să scriu câteva rânduri despre aniversarea lui. Mă gândeam că printre atâţia pasionaţi de teatru radiofonic nu se poate să nu ştie cineva cum să-l găsesc. şi era chiar acolo. Doamna alături de care m-am nimerit la măsuţa cu cafele din partea casei mi l-a arătat, tremurând şi ea de emoţie: "Acela este domnul Vova. Domnul Radio".
La sfârşit, m-am luat după el. N-a fost greu să-l prind pe hol. Era singur, părea un bătrânel înfometat şi murdar, cum stătea cu o bucată de covrig în mână, din care tot ronţăia, nepăsător la iureşul uman din jurul lui. Ascultătorii treceau pe lângă dânsul ca pe lângă un anonim.
Nu pot să spun cât m-a tulburat, ce emoţii m-au cuprins când, salutându-l cu o reverenţă, el mi-a întins mâna şi mi-a zâmbit. Sunt sigur că a avut parte de recunoaştere în fiecare zi din cariera lui de regizor la radio, dar s-a bucurat şi de umila mea consideraţie. Când a văzut că ştiam cine este şi că l-am ascultat încă din copilarie, deodată, bătrânelul îmbrăcat prost şi mirosind a sudori învechite în ţesătură a arătat, în lumina surâsului scurt, o nobleţe vie, o privire inteligentă şi caldă. A fost de acord să stăm de vorbă şi să scriu ceva despre el. Am mers pe jos până la Radio, pe General Berthelot. Eu gâfâiam, apăsat de un morman de grăsime, el mergea întins şi vorbea fără întrerupere, pe nerăsuflate. Avea cu 51 de ani mai mulţi decât mine.
Interviul l-am făcut la Radio. Câteva ore. Ne-am întâlnit şi a doua şi a treia zi. Am mai vorbit de câteva ori la telefon până să apară articolul şi încă de câteva ori dupa aceea. Ne-am mai văzut apoi de câteva ori la audiţii. Avea ziarul cu articolul meu în buzunar. Nu era un text pe măsura lui, îl scrisesem din fugă şi comprimat, cum îmi ceruse ziarul, dar lui îi plăcuse şi aşa.
Cine s-ar fi gândit, în serile copilăriei, luminate de poveştile lui, că voi ajunge să-l cunosc şi să-i strâng mâna misteriosului Ion Vova? – omul acela care făcea personajele să coboare din cutia imensă a radioului şi să trăiască, pentru o oră, nevăzute, chiar lângă mine, încât uneori le simţeam atingerea.
Omul acela a murit în sărăcie şi a fost înmormântat într-un cimitir, Iancu Nou, despre care nici nu ştiu unde se află. Dar îl voi găsi, îi voi afla mormântul şi îi voi pune Maestrului o floare şi o lumânare la cap, cu pioasă recunoştinţă pentru felul frumos în care m-a crescut cu poveştile lui din cutia magică. Acolo voi plânge pentru copiii de astăzi, care nu au un Ion Vova al lor. şi vă voi cere iertare pentru fiecare zi în care, luat de vârtejul Internetului, v-am uitat, Domnule Radio.
articol preluat de pe blogul lui Viorel Ilişoi
Citește pe Antena3.ro
