90 de ani de la naşterea scriitorului José Saramago

Scriitorul José Saramago ar fi împlinit astăzi 90 de ani. S-a născut la 16 noiembrie 1922, într-o familie mai mult decât modestă. Această familie nu a putut să-l ţină la şcoală, aşa că a învăţat să devină lăcătuş mecanic. Dar sămânţa geniului exista în el, literatura era pasiunea sa, iar revolta faţă de nedreptate a fost o constantă a vieţii sale. Marele scriitor portughez a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1998. S-a stins din viaţă în iunie 2010.
Carmen Anghel
_____________________

José Saramago – Autobiografie
"M-am născut într-o familie de ţărani fără pământ, în Azinhaga, o aşezare mică din zona Ribatejo, pe marginea dreaptă a Râului Almonda, la aproximativ o sută de kilometri nord-est de Lisabona. Părinţii mei se numeau José de Sousa şi Maria da Piedade. José de Sousa m-ar fi chemat şi pe mine dacă funcţionarul de la Înregistrări n-ar fi adăugat, din proprie iniţiativă, porecla cu care era cunoscută familia tatălui meu în sat: Saramago (trebuie spus că saramago e o plantă erbacee spontană, ale cărei frunze erau folosite drept alimente în bucătăria săracilor pe vremea aceea). Abia la 7 ani, când a trebuit să prezint la şcoala primară un document de identificare, a ieşit la iveală că numele meu complet era José de Sousa Saramago... (…)

După ce am terminat şcoala, am muncit aproape doi ani ca lăcătuş mecanic la un atelier de reparaţii de maşini. Tot pe atunci începusem să frecventez, în intervalul orarului de seară, o bibliotecă publică din Lisabona. Acela a fost locul în care, fără ajutor ori sfaturi, îndrumat doar de curiozitate şi voinţă, gustul meu pentru lectură s-a dezvoltat şi s-a cizelat.

(...)În 1947, anul în care s-a născut singurul meu copil, Violante, am publicat prima mea carte, un roman pe care l-am intitulat Văduva, dar care din raţiuni editoriale avea să fie publicat cu titlul Tărâmul păcatelor. (…) Timp de 19 ani, până în 1966, când am publicat  Poemele posibile, am fost absent din lumea literară portugheză, unde probabil foarte puţini mi-au simţit lipsa.

Din motive politice, în 1949 am rămas fără slujbă, dar, datorită bunăvoinţei unui fost profesor din şcoala tehnică, am reuşit să găsesc un post în firma de metalurgie unde era el administrator. La sfârşitul anilor ’50 am început să lucrez la o editură, Estúdios Cor, ca responsabil de producţie, revenind astfel, dar nu ca autor, în lumea literelor pe care o părăsisem cu ani în urmă. (...) O altă ocupaţie în paralel, între 1967 şi 1968, a fost cea de critic literar. (...)

(...)Am plecat de la editură la sfârşitul lui 1971, am lucrat doi ani apoi la ziarul de seară Diário de Lisboa, în calitate de coordonator al unui supliment cultural şi ca editorialist. Publicate în 1974 cu titlul Părerile pe care le-a avut DL, acele texte reprezintă o «lectură» destul de riguroasă a ultimilor ani ai dictaturii, care avea să fie înlăturată în luna aprilie a acelui an. În 1975 am devenit director adjunct al cotidianului Diário de Notícias, funcţie pe care am îndeplinit-o până în luna noiembrie, şi din care am fost demis în urma schimbărilor provocate de lovitura politico-militară din 25 noiembrie, care a pus capăt procesului revoluţionar. Din această perioadă datează două cărţi: O Ano de 1993, un poem lung publicat în 1975, pe care unii critici îl consideră deja prevestitor pentru scrierile de ficţiune, începute doi ani mai târziu cu romanul Manual de pictură şi caligrafie, şi, cea de-a doua, cu titlul Notiţe, articole cu caracter politic pe care le publicasem în ziarul al cărui director fusesem.

Văzându-mă din nou fără un loc de muncă şi, cumpănind împrejurările situaţiei politice în care ne aflam pe atunci, fără nici cea mai mică posibilitate de a o găsi, am luat hotărârea de a mă dedica în totalitate literaturii: era timpul să aflu cât valoram cu adevărat ca scriitor. La începutul lui 1976 m-am mutat pentru câteva săptămâni la Lavre, un sat din regiunea Alentejo. Perioada aceea de studiu, observare şi acumulare de informaţii a dat naştere mai târziu, în 1980, romanului Ridicat de la pământ, în care îşi face apariţia stilul narativ care îmi caracterizează ficţiunea romanescă. Între timp, în 1978, publicasem un volum de povestiri, Cvasi obiect, iar în 1979, piesa de teatru Noaptea, căreia i-a urmat, cu câteva luni înainte de publicarea lui Ridicat de la pământ, o altă operă dramatică, Ce voi face cu această carte? Cu excepţia unei alte piese de teatru, intitulată A doua viaţă a lui Francisco de Assisi, publicată în 1987, anii ’80 au fost dedicaţi în întregime romanului: Memorialul Mânăstirii (1982), Anul morţii lui Ricardo Reis (1984), Pluta de piatră (1986), Istoria asediului Lisabonei (1989).

Ca urmare a cenzurii aplicate de guvernul portughez cărţii Evanghelia după Iisus Cristos (1991), interzicându-i participarea la Premiul Literar European, sub pretextul că era un roman jignitor pentru catolici, eu şi soţia mea ne-am mutat reşedinţa în 1993 pe Insula Lanzarote, din Arhipelagul Canarelor. (...) În 1993 am început să scriu un jurnal, Caietele din Lanzarote, din care au fost publicate cinci volume. În 1995 am publicat romanul Eseu despre orbire şi în 1997Toate numele şi Povestea insulei necunoscute. În 1995 mi s-a acordat Premiul Camões, iar în 1998, Premiul Nobel pentru Literatură.

După acordarea Premiului Nobel, activitatea mea publică s-a înteţit. Am călătorit pe cele cinci continente, ţinând conferinţe, primind titluri academice, participând la adunări şi congrese, atât din cele cu caracter literar, cât şi social şi politic, dar, mai cu seamă, am participat la activităţi care revendicau demnitatea fiinţelor umane şi îndeplinirea Declaraţiei Drepturilor Omului, prin instaurarea unei societăţi mai drepte, în care omul trebuie să fie prioritatea absolută, şi nu comerţul sau luptele pentru puterea hegemonică, întotdeauna distructive.(...)

Cred că am muncit destul de mult în ultimii ani. Din 1998 am publicat Documentele politice (1976-1998)  (1999), Peştera (2000), Cea mai mare floare din lume (2001), Omul duplicat (2002), Eseu despre luciditate (2004), Don Giovanni sau libertinul iertat (2005), Intermitenţele morţii (2005) şi Fărâme de memorii (2006). Acum, în toamna lui 2008, va apărea o nouă carte: Călătoria elefantului, o nuvelă, o povestire, o fabulă. (...)"
Text disponibil pe site-ul Fundaţiei José Saramago http://josesaramago.blogs.sapo.pt/95061.html
Traducerea Simina Popa
Multe dintre volumele sale au fost publicate în România, în 2008, la Editura Polirom inaugurând seria de autor "José Saramago".