Astăzi e ziua ta... Adrian Păunescu!

Marele nostru poet Adrian Păunescu împlineşte astăzi 66 de ani. Jurnalul Naţional îi urează "La mulţi ani!".

"Forţa mea... slăbiciunea de a iubi"
"Despre ce nu se pot scrie poezii? Eu cred că nu asta e problema. Poezii se pot scrie despre orice, cu condiţia ca poetul să aibă talent, stare de emoţie şi capacitate de transfigurare, expresivitate, în măsură să facă şi dintr-un fleac un munte. Cu atât mai mult, contează ca şi evenimentul de la care pleacă poezia să aibă o minimă semnificaţie. Dar dacă ai talent şi stare de graţie, poţi scrie şi despre furnici, rachete, despre viţa-de-vie şi despre ruina Romei. Mai ales că poezia nu este o artă despre, ci arta dinăuntrului.

Cred că mama a dat numele acesta pe care-l port, întâi, trupului, şi, ulterior, abia prefiguratului suflet. Sigur că mi-ar plăcea ca numele trupului meu, părăsit de suflet, să fie pământ de flori sau piatră de hotar, sau bolovanul din spinarea lui Sisif.

Motorul a tot şi a toate în viaţa mea este iubirea. Desigur, nu o iubire la grămadă, nenuanţată, fără trepte şi fără viteze. Dar aceasta e forţa mea: slăbiciunea de a iubi. Mă trezesc, uneori, mânios, reacţionez violent, mă simt ciuruit de multe rafale de ură, dar mă reprim repede şi mi se pare că aş fi ridicol, dacă aş continua sub semnul adrenalinei. Marele meu prieten şi poe­tul divin, Grigore Vieru, scria într-o poezie a sa un vers de curaj bărbătesc memorabil: «Îmi iubesc tristeţea». Nici eu nu pot să nu-mi iubesc şi să nu-mi ocrotesc tristeţile, dar ele sunt tot semne ale iubirii. Semne mai de toamnă, dar nu purtătoare de ură.

Sunt născut în zodia Racului, aşa că trăiesc trecutul, ca pe un viitor mereu regretat. Ceea ce am dorit de foarte tânăr să se întâmple, în timpul vieţii mele, este ceea ce aştept şi astăzi să se întâmple, şi cu puterile mele limitate am încercat să ajut să nu se uite. Eu sper să nu mor înainte ca pentru noi, românii, să mai vină o dată ziua de 1 Decembrie 1918. Mai presus decât orice politici de partid, mai cuprinzător decât orice dor astral, mai rudă cu noi decât proprii noştri părinţi, momentul 1 Decembrie 1918 trebuie supus învierii. Dar ca să vedem cu ochii noştri din nou acea zi, trebuie să încetăm a fi pigmei. Povara istoriei e grea şi pentru uriaşi, e grea şi pentru titani, e grea şi pentru eroi, darmite pentru nişte pitici care se plimbă prin culorile curcubeului, ca printr-un internat de băieţi vicioşi. Nu-i uşor de retrăit Marea Unire, dar oricât de grea ar fi ea, nenorocirea e că noi nu suntem capabili de a o dori cu suficientă intensitate, încât să fim purtaţi către ea cu punctualitatea istorică a înaintaşilor, care-au ştiut precis în ciuda mijloacelor de comunicaţie nedezvoltate când şi unde trebuie să se întâlnească toţi pentru a hotărî Marea Unire. Şi, vai, între timp, noi lucrăm la mica dezunire. Mică, dar generală.

Pentru mine, zi pierdută înseamnă deriva tra­gică a ţării mele în apele tulburi ale istoriei contemporane. Zi pierdută - parte din viaţa pierdută de noi, românii, fără sens. Şi, Doamne, câte aveam şi avem de făcut şi câte putem face în aceste răstimpuri pierdute! Aşa cum îi spuneam lui Marin Preda într-un dialog memorabil prin anii '70, în genere, noi, românii, am fost bleste­ma­­ţi să nu cucerim nimic nou niciodată, ci să fim mereu obligaţi să cucerim ce avusesem, dacă şi asta ne e îngăduit. De aceea, ziua noastră naţională a fost multă vreme 23 August, când scăpam de nemţi, dar ne ocupau ruşii. Eu sunt cel care-a propus ca Decembrie 1918 să fie Sărbătoa­rea Naţională a poporului român. Dar n-am propus asta în 1990, ci insistent şi dramatic la înce­putul anilor '80. Era şi rămâne ziua plenitudinii naţionale. Îmi dau seama acum că nici ea nu e o cucerire nouă, căci se întorceau acasă Basarabia, Bucovina, Dobrogea, Banatul, Ardealul. 1 Decembrie este sărbătoarea normalităţii româneşti. N-avem voie s-o mai pierdem vreodată, chiar dacă ziua există, dar România nu e toată între hotarele ei. Doamne, ocroteşte-i pe români!

Cele mai frumoase trei amintiri ale vieţii mele? Vă voi spune câte trei din zone diferite ale biografiei. Fericită a fost ziua din vara lui 1964, când la uşa curţii casei de chirpici din Strada Drumul Găzarului, unde eram împreună cu soţia mea dintâi, a apărut un om pe care nu-l cunoşteam. M-am apropiat de el, a început să plângă, şi mi-am dat seama că e tata. Venea din puşcărie. Fericite au fost zilele când mi s-au născut copiii cei mari, Ioana şi Andrei. Fericită a fost noaptea chinuitoare în care, răstignit între gândul morţii şi chemarea vieţii, am înţeles că singura mea raţiune de a fi rămâne iubirea.

În alt plan, fericită a fost ziua când l-am văzut pe liderul României din 1968, Nicolae Ceauşescu, ieşind cu un istoric şi irepetabil curaj în faţa posibilei invazii sovietice şi ţinând un discurs al cărui ecou îl mai simt câteodată şi-acum în oase. Fericită a fost ziua când, răsturnându-l chiar pe Nicolae Ceauşescu, care se dogmatizase şi se înstrăinase, România a proclamat libertatea de gândire, de acţiune şi libertatea presei. Fericită a fost atitudinea mea faţă de cei închişi pe nedrept, înainte de 1990 şi după 1989: ciobanul Marin Ciucă din Măldăieni-Teleorman, doctorul Gălălaie, din Constanţa, doctorul Aldea, din Buzău (şi alţii, în acea epocă) ca şi faţă de Ştefan Andrei, Nicu Ceauşescu, Dumitru Popescu, Paul Niculescu-Mizil, Ioan Tatu, Ion Toma (şi alţii în vremea noastră). Dacă, însă, ar trebui să aleg trei repere fundamentale ale vieţii mele, ele ar fi (în afară de Cenaclul Flacăra, revista Flacăra şi cărţile mele) lupta pentru valori, devotamentul faţă de Ardeal şi Basarabia, iubirea sfâşietoare faţă de fiica mea cea mai mică, strălucită absolventă a Liceului «Cervantes», probabil la această oră studentă la Limbi Străine, la Facultatea de Limbi Străine din Bucureşti, Ana Maria Păunescu. Restul e urarea mea de renaştere, adresată deodată tuturor şi drastica, disperata reamintire a faptului că avem, totuşi, şi noi dreptul la măcar câteva zile de fericire".