Astăzi e ziua ta, Alexandru Repan

Un talent aidoma firii sale de războinic, în stare să cucerească o lume întreagă cu o simplă privire. Nu a fost şi nu şi-a dorit niciodată să fie un personaj comod, dar prin maniera în care s-a dăruit teatrului şi publicului său a oferit momente de neuitat, clipe care rămân în sufletele celor care l-au văzut pe micul sau pe marele ecran şi pe scenă. Alexandru Repan îşi sărbătoreşte mâine ziua de naştere, iar Jurnalul Naţional îi urează La mulţi ani!

"Sunt un om fericit la ora asta"
"Personal, anul care a trecut nu a fost foarte uşor. Ziua de naştere de la 70 de ani am sărbătorit-o într-un mic spital, pentru că am avut un mic necaz cu sănătatea, nu foarte grav, care a trecut. Anul acesta, la 26 februarie o să fiu într-un avion în drum spre Bonn, unde am un spectacol. De data aceasta e mai plăcut, nu că mi-ar plăcea să merg cu avionul, dar e mai plăcut decât la spital. Din punct de vedere profesional a mers ca de obicei, am scos o premieră, mai scot încă una - media mea de două premiere pe an. Mă pregătesc pentru luna martie, când voi avea o premieră cu o piesă englezească foarte bună. Cam acesta este bilanţul pe anul trecut. Foarte multe spectacole, multe repetiţii, dar de asta nu ne plângem noi, actorii, niciodată. Ne plângem când nu sunt repetiţii şi când nu sunt spectacole. Oamenii vin des la teatru, aceasta fiind o dovadă a faptului că încep să se plictisească de posturile româneşti de televiziune, care devin din ce în ce mai insipide. Mai ales tineretul. Am doi copii, doi adolescenţi, şi ei nu se uită la nici un post de televiziune, cu atât mai puţin la politică. Nici la telenovele, nici la politică, nici la comedii. Ei au treaba lor, cu internetul, muzica rock şi cărţile pe care le citesc. În sălile de teatru sunt foarte mulţi tineri, care, probabil, înainte de a merge cu o fată de mână până la o discotecă, unde să se distreze mai spre noapte, îşi încep seara cu un spectacol de teatru nu foarte scump, dar onorabil. De la Moni Ghelerter, profesorul meu, am primit nu un sfat, ci o condiţie a meseriei: "Să fii sănătos!" E mai important decât talentul. Să fii sănătos în meseria aceasta este esenţial pentru că trebuie să fii disponibil oricând, la orice oră din zi şi din noapte. Sfaturile meseriei le-am primit de foarte multe ori şi din foarte multe locuri aşa că nu pot alege unul dintre ele pentru a-l exprima. Am avut norocul să joc cu nume mari, de primă mărime ale teatrului şi filmului românesc. În ultima vreme nu am mai făcut filme. După revoluţie am făcut producţii străine, dar filme româneşti foarte puţine, aproape deloc. Nu duc dorul filmului, poate doar financiar, dar artistic nu. Niciodată nu m-am împăcat cu filmul mai mult decât cu teatrul, a fost întotdeauna invers. Regret că nu fac film, dar nu e locul pentru o tristeţe nemărginită. Când eşti tânăr îţi închipui că eşti mult mai bun decât eşti. Că poţi mai mult decât poţi. Este o calitate, dar şi un defect al tinereţii. Încrederea mare se poate transforma în aroganţă. E bine să te uiţi în stânga şi-n dreapta ta când eşti tânăr şi să-i vezi pe cei care au jucat teatru înaintea ta. Chiar dacă ţi se pare că sunt puţin demodaţi s-o spui în gândul tău sau, dacă ţi se pare, cu degetul la gură şi să te uiţi cu atenţie la ei. Poate sunt în vârstă, dar nu eşti mai bun ca ei. Este bine să fii atent la ei, nu să imiţi, dar să iei ce au ei mai bun, să-i respecţi pentru că nu-i mai ai mult timp în preajma ta.

Am doi copii frumoşi şi veseli, Alexandru, care este şi moştenitorul meu şi poartă numele meu, şi Mateiu Dimitri, ale cărui nume se caligrafiază cu "u" la primul şi fără "e" la al doilea,  pentru că atunci când s-a născut, eu jucam într-un spectacol one man show după "Craii de Curtea Veche" de Mateiu Caragiale, regizat de mine. Când nu sunt lângă mine mă gândesc la ei şi zâmbesc, aşa că zâmbesc aproape tot timpul. Mă mai enervez din când în când la teatru, dar îmi aduc aminte de ei şi atunci zâmbesc în continuare. Sunt un om fericit la ora asta. În teatru nu-ţi poţi programa viaţa cu ani înainte, teatrele româneşti nu au un program, nu poţi să spui în 2009 ce faci în 2010, nici măcar în ianuarie ce vei face în martie. Când va veni un regizor şi va dori să mă distribuie eu sunt aici, atât cât voi mai fi, şi voi încerca să-i satisfac pretenţiile. Norocul meu a fost că lucrurile esenţiale în meserie au venit la timpul lor, nu înainte şi mai ales nu după. Să rămâi toată viaţa un adolescent cu părul vopsit este pentru mine ceva cel puţin plictisitor. Trebuie să-ţi joci la fiecare vârstă rolurile vârstei şi să-ţi porţi bătrâneţea cu demnitate şi nu cu vopsele".