Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O personalitate cu totul deosebită... Dramaturg reprezentat cu succes pe scenele multor teatre. În anii '90 a fost director general al Teatrului Naţional din Iaşi. De asemenea, a fost la conducerea unor importante reviste de cultură şi director al Editurii Junimea timp de 15 ani. Andi Andrieş împlineşte astăzi 75 de ani.
Pe terasa cafenelei unde ajung aproape zilnic, dintr-un întârziat instinct boem convertit în tabiet provincial, se pregăteşte cu febrilitate o masă eventual festivă, desigur festivă. Privesc totul din colţul meu, cu indiscreţia modestă a solitarului. Ar fi fost fabulos să pot sta acolo împreună cu Anca şi cu Anda, şi cu Andrei şi cu Alex, şi cu Mircea şi cu Vlad.
Un scaun ar rămâne liber şi necesar. Consider că doar o astfel de imagine ar fi putut da un sens oarecum mai special acestei dimineţi. La anumite vârste, nu e nimic mai important decât simţul realităţii.
Cei care au forţa de a rămâne lucizi au şi vitala şansă de a face pasul următor.
Când am împlinit 10 ani (iată cum o mărturisire nu vine niciodată singură), deci când am împlinit 10 ani, cei câţiva copii care au venit la mine mi-au adus crengi de iasomie. Parcă se vorbiseră, dar nu se vorbiseră. Era război, era refugiu, n-au avut alte daruri decât lămâiţa superb mirositoare. Momentul a fost pentru mine ca un fel de motto al anilor care au urmat.
Era atâta imaculare şi un atât de imperios îndemn spre onestitate limpede în acele ramuri albe, încât mi s-au părut de neînţeles, de neacceptat, de necultivat sclifosiţii şi sclifositele, arţăgoşii animaţi de hachiţe şi ifose.
M-au mâhnit până la deziluzie vitejia de după, ingratitudinea, amnezia trucată de maliţie, conjunctura gelatinoasă, obsesia că mereu altcineva e vinovat de propriile eşecuri.
Îi compătimesc sincer pe cei care spun că nu datorează nimic nimănui, că înaintea lor am fost vid, care minimalizează, ironizează sau chiar batjocoresc obârşia, pe cei care produc glorii de laborator şi nu contenesc a se răzbuna pe metru pătrat. Între toate acestea şi iasomia de odinioară e distanţă de un regn.
Ţinerea de minte e ca un altar în care ritualul nu se întrerupe. În ce mă priveşte, acord prioritate acelor segmente din ţinerea mea de minte care includ explorările către miezul lumii şi care certifică importanţa acută, decisivă, permanentă a unui om pentru alt om fie chiar peste zeci de ani.
Între stările care construiesc existenţa, mă las dus de reveria stării de alint.
E imposibil altfel, pentru că jocul de-a senectutea se dezvoltă şi prin romantice înţelepciuni juvenile. Asta chiar sună a aforism, îmi pare rău.
Şi ce ţi-ai mai dori de ziua ta? Mă întreabă viclean un personaj pe care nu-l cunosc decât ipotetic, dar care îmi pune mereu întrebări neaşteptate. Aş mai dori, îi răspund eu, să-i spun mulţi ani domnului Radu Beligan, indiferent când este ziua de naştere a domniei sale.
