Astazi e ziua ta: Barbu Cioculescu - "La 77 de ani esti depozitarul unei epoci!

Scriitorul Barbu Cioculescu, fiul criticului si istoricului literar Serban Cioculescu si-a aniversat ieri ziua de nastere. La multi ani!

"77 de ani e o cifra... A avea 77 de ani inseamna a fi biruit vremea, a fi trecut prin foarte multe lucruri: cutremure, razboi, persecutie politica, ba chiar si Revolutia din ’89 a adus o schimbare de viata; am trecut prin multe etape. Cu cat imbatranesti, cu atata timpul trece mai repede. In tinerete, timpul parea ca sta pe loc. Taica-meu avea o vorba: "Zilele trec incet, dar anii trec repede". De fapt, atunci aveam timp, acum nu mai am. E ceva curios, cu toate ca sunt pensionar si nu fac altceva decat sa scriu, dar nu am timp. Am citit o data o nuvela, nu mai stiu a cui, unde pentru omul respectiv, care era foarte batran, timpul incepuse sa treaca atat de repede incat n-a mai putut duce nici mana la gura, pana la urma. Timpul a trecut cu ploi, cu tunete, cu trasnete, cu foarte, foarte multe intamplari. Adica, nu am avut sansa unui destin lin, cum au avut bunicii, poate... imi inchipui, nu stiu. Au fost prea multe schimbari in lume, in societate, de prea multe ori am luat-o de la inceput, iar acum de fapt, lucrul cel mai trist este ca mi-am dat seama ca aproape toti prietenii mei au pierit. Din pacate, multi erau mai voinici, mai tonici, mai sportivi. E o mandrie, dar si o tristete. In viata, in mai multe randuri, am simtit aripa providentei. Niciodata nu am trait cu planuri. Am trait liber si independent, ca sa zic asa, n-am vrut sa ma leg. Sigur ca tot omul isi are socoteliile lui si nazuieste catre ceva, doreste ceva, vrea niste impliniri, dar n-am fost planificat, sa zic asa, precum statul sau precum o organizatie, n-am trait cu o asemenea rigoare. Am trait o viata de poet, daca pot sa ma laud, ca este o lauda asta. Am vazut o data un titlu de film american: "N-as mai vrea sa fiu tanar". De fapt, nu a mai trecut un an, ci a mai trecut o zi. Trec cate o data printr-un cimitir si vad cruci de oameni care au murit la 32 de ani, la 40 de ani si ma infior. Un om care a trait 77 de ani nu se mai poate plange, indiferent ce are sa urmeze pentru el, din punctul asta de vedere are o cruce plina. Nu mai am regrete acum. Nu ajungi sa implinesti ceea ce ti-ai dorit. In studentia mea imi facusem alte planuri, lucruri care nu s-au putut implini nici intr-un fel, asa au fost imprejurarile, dar acum nici nu mai imi pasa! Atunci sigur ca a fost o durere ca nu e tot una sa fii diplomat sau sa fi normator auto, sa fii in Ministerul de Externe sau sa lucrezi la cooperativa Camionul Rosu. Atunci, sigur ca a fost dureros, dar acum e o amintire indepartata, ba mai mult e aproape nostim: arata cat de mult i se poate intampla unui om intr-o viata. Acum toata lumea ma piseaza sa imi scriu memoriile. Daca am sa ajung acolo, n-o sa mai am nimic de facut."