Astăzi e ziua ta... Corina Chiriac

Întotdeauna a iubit muzica, indiferent de gen, zilele senine, animalele, florile albe, sunetul clopotelor mari de biserică şi zâmbetul ochilor frumoşi... Pur şi simplu, Corina Chiriac... Astăzi îşi sărbătoreşte ziua de naştere. La mulţi ani!

"Datorez întreaga mea carieră poporului român"
În fiecare an, în preajma unor date anume, devin foarte atentă şi poate un pic melancolică. Ca şi cum m-aş afla în faţa unei hărţi bine întinse pe un perete curat, mintea mea revede şi recapitulează nişte puncte colorate ca tot atâtea pioneze colorate la răscrucea unor date importante din viaţa mea. Iată data de 25 iunie când am fost afişată ca admisă la Institutul de Teatru, secţia actorie, ori asta se întâmpla în anul 1967. Aveam 17 ani. Iata dată de 28 decembrie, când umblam desculţă pe Drumul Crucii în Ierusalim şi mă vindecam miraculos de o răceală urâtă, dar mai ales de necredinţă în Mântuitorul Iisus Hristos. Asta se întâmpla în 1983 şi aveam 33 de ani. Şi iată data de 26 octombrie când într-o preafrumoasă dimineaţă de toamnă mă năşteam la Spitalul Giuleşti din Capitală, la aceeaşi Maternitate Giuleşti... Asta se întâmpla în 1949 şi aveam pe atunci... câteva ore!

Când se apropie ziua mea de naştere, fără să vreau mintea mea calculează, aşa de capul ei şi absolut fără s-o fi rugat cineva, un soi de bilanţ: mă întreb ce am realizat important de la ultima aniversare, care dintre noi a mai călătorit către eternitate, ce alte cunoştinte m-au dezamăgit eventual şi mai ales ce prieteni mi-au rămas alături. Încep de obicei prin a mulţumi bunului Dumnezeu pentru că sunt sănătoasă sau că am scăpat cu bine din vreo spaimă nouă. Apoi le mulţumesc tuturor binefăcătorilor mei, vii sau adormiţi pentru că mi-au fost alături în încercări diferite ale destinului. Şi desigur îmi cântăresc planurile de viitor. Sau caut să le adaptez la vremurile pe care le traim. Ah, vremurile pe care le trăim!!!! Amare şi urâte ca furtuna de acum câteva seri care a rupt crengi proaspete şi a dărâmat câteva fire abia agăţate pe stâlpul din faţa blocului meu. Vremuri pe care aş fi preferat să le trăiesc în splendida Argentina alături de picul de familie pe care l-am redescoperit acolo, lângă o carafă cu vin roşu şi câteva acorduri de tango... Dacă vocaţia mea nu m-ar fi ţinut încă pe aceste drumuri româneşti, dacă n-aş fi datorat întreaga mea carieră poporului român împrăştiat pe glob, public român care m-a ridicat din anonimat şi m-a recreat ca artistă vreme de 40 de ani deja... Poate azi nu mai aveam de ce să scriu aceste rânduri. Dacă n-ar fi fost nenumăratele vizualizari de pe You Tube accesate mai ales de către tineri curioşi să afle ce cântă ieri şi azi Corina Chiriac, dacă n-ar fi atâtea voci prieteneşti care-mi repetă «Lasă, nu te necăji de oamenii răi, sunt aşa de muuulţi cei care te iubesc» atunci poate că mă aflam în alte puncte cardinale ale planetei şi poate ar fi fost trist să am o cu totul altă meserie! Dar atunci când soarta destinează pe cineva unei anumite meserii, acel drum de viaţă se realizează fie că vrei sau nu, fie că acel drum te face sau nu fericit. E deja vorba de un destin. Dacă mi s-ar da să aleg ce aş face altceva cu viaţa mea, şi dacă nu aş avea talent de artistă, aş fi ales să fiu arheolog şi aş fi căutat încă vreun mormânt uitat de faraon în fierbintea Vale a Regilor din Egipt. Mult mai sigur mi-ar fi plăcut să trăim deja în era zborurilor interplanetare şi să fiu un mare admiral Kirk la bordul unei impresionante nave interprise. Ori eu sunt aici, în Bucureştiul imposibil de aglomerat al anului 2010, încercând să schimb cu maşina mea vişinie o bandă cu alta pentru a spera că ajung la televiziune la timp... Aş schimba în România noastră grosolănia cu politeţea obligatorie, libertatea cuvântului prost înţeleasă cu eleganţa de exprimare şi lipsa de perspectivă cu bruma de speranţă într-o viaţă mai bună pe care o aveam cu toţii acum câţiva ani... Dar... mă ascultă cineva?! Şi, totuşi, iată că pe data de 18 februarie 2010 când lansam la Sala Palatului cel mai recent album muzical al meu «O rochie de mireasă» prin traficul nebun au venit mai mulţi spectatori decât puteau încape în sala de concerte, şi oameni de toate vârstele şi pregătirile mă aplaudau încă în picioare după mai bine de 4 ore de spectacol... Nu cred că le-am mulţumit îndeajuns, încă... aşa că deocamdată la mine nu voi schimba prea mult... Poate doar să muncesc la fel de mult ca şi până acum, să nu renunţ la regimul meu alimentar, la gimnastică, la speranţa că prin muzica mea, prin emisiunile mele de televiziune, pot aduce un zâmbet altora, o glumă inofensivă şi o recreere de câteva minute sau ore! Căci acel concert de lansare a unui nou CD a fost cel mai frumos moment din anul acesta şi va rămâne unul dintre momentele cele mai frumoase din întreaga mea carieră şi viaţă. Am avut alături colaboratori vechi şi noi, oameni al căror talent remarcabil şi-au pus amprenta pe o muncă de ani de zile... Compozitorul Nicolae Caragia, Marcel Pavel, Fanfara din Giurgiu, Corala Appasionata din Târgovişte şi muuulţi alţii... Poate că dacă mă năşteam în altă ţară mai dincolo de Ocean spre vest şi aveam acelaşi destin, azi aş fi fost, alături de alţi colegi ai mei, o vedetă internaţională poate mai apreciată şi precis mai bogată, un fel de Carol Burrnet zic eu, dar oare nu meritam eu şi spectatorii de pe  acest tărâm un concert ca cel din 18 februarie, aici la noi acasă?!

Azi, când am fost de dimineaţă la cimitir să aprind cuvenitele candele părinţilor mei, după ce am aranjat un enorm buchet de crizanteme şi dalii galbene, am scris pe marmura fiecăruia dintre morminte, cu cariocă neagră, «I love you mom, I love you dad!». Iar dacă iarna care va veni va şterge cu viscolele ei aprige declaraţia mea de dragoste de pe lespezi, la anul, înaintea zilei mele de naştere, voi scrie din nou «Te iubesc mamă, te iubesc tată!».