Astăzi e ziua ta, Dorel Vişan

Maestru al scenei şi al cinematografiei româneşti, şi nu în ultimul rând maestru al cuvintelor, Dorel Vişan împlineşte astăzi 76 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”

“Bolnav e omul, bolnavă-i piatra, se stinge pomul, se surpă vatra”
“Am fost într-un turneu dedicat lui Eminescu, la Paris, Madrid, Lisabona. Am avut spectacole, întâlniri cu publicul. În rest, mă lupt cu lumea “cea dreaptă şi liberă”. Probabil că o să merg la Festivalul de Film, de la Mediaş, al domnului Radu Gabrea, altfel perspectivele nu sunt prea luminoase şI am o uşoară dezamăgire pentru că din an în an bucuriile sunt tot mai mici. Un om fără bucurii, un artist, în special, care nu are bucuriile muncii lui, nu e nimic decât un călător efemer într-o lume efemeră. Mai lucrez din când în când cu Şerban Marinescu, m-am apropiat puţin de Tudor Giurgiu, în rest m-au părăsit toţi. Trăiesc după principiul «cine nu mă iubeşte, nu mă merită».

Nu ştiu ce-ar mai vrea lumea să ştie despre mine. Poate dacă aş face un rol important, dar perspectivele sunt la fel de sumbre pentru că nu mai avem scenarişti, parcă nu mai avem idei, ne-am golit de idei, toate ideile sunt legate de droguri, de sex şI de bazaconii care nu ţin de adevărul vieţii, de liniştea sufletească a oamenilor de potolirea patimilor. Nu ne mai putem potoli patimile pentru că, aşa cum spunea Blaga “a intrat o boală în lume”, el spunea foarte frumos, “bolnav e omul, bolnavă-i piatra, se stinge pomul, se surpă vatra”. Uite că se stinge şI pomul, e bolnav şI omul şI se pare că şI vatra se mişcă pentru că nu mai funcţionează în vechile tradiţii, în învăţăturile bătrânilor, aşa cum propovăduia marele Confucius, nu mai funcţionează lumea în învăţăturile care au fost înaintea noastră, care ar trebui să ne îmbogăţească, aşa parcă trăim într-un gol, ne imaginăm un cer din care Dumnezeu a plecat, probabil din cauza mizeriei noastre, lăsându-şi creaturile fără supraveghere şi robii unei libertăţi pe care nu o înţeleg, nu pot să o priceapă şI cu care nu ştiu ce să facă. Asta este senzaţia pe care o am.

Nu mai înseamnă nimic să fii om de cultură în România de astăzi. Cu durere spun acest lucru. Cultura nu este politică de stat, deci statul şI cei care diriguiesc cultura încă nu au înţeles că salvarea acestui neam va fi tot prin cultură şI prin educaţie. Mi se pare că cea mai mare criză a României nu este una financiară pentru că bani se găsesc, atâta timp cât plătim 30 de milioane de euro pentru un kilometru de autostradă şI atunci s-ar găsi un milion şI pentru un act de cultură care să ne mai lumineze mintea şI să ne mai sensibilizeze sufletele desensibilizate. Dar, nu este audienţă pentru aşa ceva şi atunci oamenii de cultură sunt nişte simplii democraţi.

Nu mai sunt de mult cotat la premii. Ultima satisfacţie a fost aceea cu participarea la Festivalul Mondial, “Fernando Rielo”, care a început la Madrid şi s-a terminat la Vatican, unde am ajuns, din 208 scriitori din toată lumea, în finală. De atunci, am încercat să mai fac câteva lucruri, m-am zbătut, dar nu mai curge vadul...

Aş retrăi cu mare drag bucuriile copiilor, singurele bucurii reale şI rosturi pe care le are un om, apoi ar fi bucuriile atmosferei de lucru în teatrul de altădată şI bucuriile lucrului  la film de altădată. Acum nu mai am acele bucurii şi le consider ca pe nişte vise aproape deşarte.”
În încheiere, l-am rugat pe maestrul Dorel Vişan să ne transmită un gând, din umbra şi lumina celor 76 de ani, pe care-i împlineşte astăzi. “Pune pauză, te rog... Nu am un gând anume. Singurul gând este să fiu sănătos, copiii să fie sănătoşi, oamenii pe care îi iubesc şi mai sunt încă în jurul meu să fie şi ei sănătoşi şi veseli. Majoritatea prietenilor mei, artişti, au plecat din lumea asta nefericiţi şi trişti, ce a mai rămas e foarte puţin.”