Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Elev la Şcoala de Artă din Brăila, acolo unde, de altfel, s-a şi născut, a urmat Liceul de Artă din Cluj. Anii petrecuţi acolo l-au format, dar teatrul a fost acel ceva care l-a atras iremediabil. A văzut un spectacol la Cluj cu Marcel Iureş care l-a impresionat şi a ales Academia de Arte din Bucureşti. A bătut la uşa destinului său şi şi l-a asumat, devenind un model de creaţie şi de energie. Munceşte cum puţini oameni reuşesc, pentru că scenografia nu e o profesie oarecare, e o continuă bătălie pentru care ai nevoie de forţă şi de o direcţie bună. Dragoş Buhagiar împlineşte astăzi 49 de ani. La mulţi ani!
Nu se consideră un mare artist, ci un fel de meşter
“Mă interesează oamenii şi uneori aceştia îmi lipsesc”
“Pentru mine pământul românesc înseamnă părinţii mei. Familia mea, cea pe care o am în momentul acesta. Sigur că se pierd lucruri importante precum tradiţiile, pentru că lumea se concentrează pe alte lucruri, de la grija zilei de mâine până la cum să faci repede bani, că asta e preocuparea principală în România. În ceea ce mă priveşte, bunicul Buhagiar era de origini malteze. Bunica Buhagiar era grecoaică. Străbunicii mei au sosit din Malta la sfârşit de secol al XIX-lea, la Galaţi, unde au stat o vreme, apoi la Sulina, pentru ca, într-un final, să se stabilească la Brăila. Au locuit într-o casă foarte frumoasă, cu etaj, pe malul Dunării, pe care au dărâmat-o comuniştii. Ceilalţi bunici locuiau în cartierul Chercea. Un fel de mahala, un cartier ridicat de doi foşti moşieri din Brăila, pe pământurile lor. Erau oameni cu venituri mai mici, cu casa pe pământ. Copilăria mea a pendulat mereu între aceste extreme. Pe de-o parte, lumea strictă, catolică, ordonată, de la bunicii Buhagiar. Pe de alta, lumea ortodoxă, colorată şi fascinantă a bunicilor din Chercea. Dacă la primii bunici trebuia să merg duminica la biserică, să dorm la prânz şi să mănânc tot din farfurie, pe cât se poate fără să fac zgomot, la Chercea eram liber, puteam să zburd în picioarele goale şi să fac baie în canalele de pe marginea drumului. Dormeam noaptea cu uşa deschisă, doar cu o draperie de tifon, pe care o umfla vântul. Când ieşeam dimineaţa în curte să-mi beau laptele, mă întâmpina o pajişte de lăcrămioare. Seara, când venea bunicul de la pescuit, îl aşteptam cu tabla gata încinsă să punem peştele. Şi acolo existau nişte reguli, nu vorbeam la masă. Nu erau sofisticaţi, dar exista şi acolo o rânduială. Şi stăteau bine cu iubirea, ceea ce e cu mult mai important. La ei, mă simţeam protejat şi iubit”, spune într-un interviu Dragoş Buhagiar.
“Îmi place ceea ce fac, este o constantă în viaţa mea. Nu mă consider un mare artist, sincer şi fără nici o ipocrizie. Îmi place să stau între oameni, cred că este un schimb de energie, dau şi iau, cam aşa. Mai degrabă m-aş numi un fel de meşter, nu ştiu cum să zic. Ofer ceva şi mi se oferă ceva, ca în orice meserie. Cine are nevoie de mine mă solicită. Scenografia este o meserie care sună foarte frumos aşa, dar e o meserie foarte dură. Foarte dură. Te plasezi undeva la mijloc între marii artişti, între dumnezeii care se consideră regizorii şi oamenii din ateliere, lângă care stai zilnic şi cu care trebuie să comunici şi chiar să te înţelegi bine. Pe mine mă interesează oamenii şi uneori aceştia îmi lipsesc.”
Citește pe Antena3.ro
