x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Calendar Astăzi e ziua ta, Dumitru Radu Popescu

Astăzi e ziua ta, Dumitru Radu Popescu

19 Aug 2013   •   08:27
Astăzi e ziua ta, Dumitru Radu Popescu
Bastonul alb

Mă întrebaţi “Dacă nimic nu este un miracol, nu cumva totul este un miracol?”. Răspunsul meu este clar: azi, totul este un miracol! Chiar faptul că moartea a eşuat pe jumătate – pe plan local – iar noi dăm din coate, veseli, e un câştig uriaş pe care îl datorăm miraculoasei inviolabilităţi a justiţiei independente! Cum în aceste zile – şi mai ales nopţi – cerul este plin de stele căzătoare, trebuie să ne facem cruce – o cruce europenizată,desigur! – bucuroşi că această cădere logică şi festivă de fărâmituri astrale nu ne va lua cu purcel şi căţel la vale, într-o prăbuşire incontrolabilă!

Alcătuită dintr-o abundenţă de verbe şi adverbe – şi, evident, dintr-o bunăstare selectivă! – civilizaţia care ne păstoreşte nu se scufundă aşa cum ar dori, bunăoara, detractorii şnururilor feşiere măzărichiene! Norocul zilelor noastre este că nu se înfundă un ins în detrimentul altui ins, aşa cum nu se ucide un ins, în Afganistan, în detrimentul altui cetăţean afgan! Democraţia morţii – în sfârşit! – este desăvârşită, astfel încât putem vorbi cu bucurie despre o cucerire logică a zilelor noastre descoperirea tiraniei în burta propriei libertăţi bufonice, precum şi descoperirea libertăţii bubonice şi bufonice în burdihanul propriei tiranii papionice. Moartea nu mai păşeşte în paşi cadenţaţi peste continente – gata cu hiroşimiadele taichii, apocalipsa, iată, păşeşte lin, în pace şi onor, peste timp, lustruindu-l! Astfel că din când în când mai speri să poţi zări un ins stingher, sprijinindu-se intr-un baston alb!

Fugind prin istorie, de colo-colo, de sus în jos şi de jos în sus, poţi întâlni un baston alb, molipsit de hermetism, singuratic şi vital, luat de vânt, săltat de ape, pribegit prin gunoaie, aflat în căutarea stăpânului pierdut! Totuşi, furtuna spirituală din Carpaţi nu-l poate pitula, taifunul din Pacific nu-l poate înghiţi, moartea nu-l poate ascunde! Bastonul alb pare că nu ştie nimic despre el însuşi, n-are mamă, n-are tată, n-are patrie adorată, dar trăieşte! El îşi caută proprietarul printre muncitori şi ţărani, cărturari şi ostaşi, bancheri şi filozofi cu mustăcioară , printre generali fără dinţi şi preşedinţi scoşi din minţi, tot sperând să dea nas în nas cu ce nu este de găsit – patronul personal! Dacă te mai holbezi în dreapta şi în stânga, dai de mii de inşi şchiopi şi sluţi, cu pemperşi miliardari, însă totul este degeaba nimeni nu şi-a pierdut bastonul personal! Credeţi că este cineva de vină de tragedia petrecută în Iugoslavia, de pauperizarea sublimă a României, sau de comedia nebunatică de la “Bolintineanu”? În căpăţâna unui uşier politic, bine privatizat de la guvern, e pustiu, aşa că în ea nimic nu mai pătrunde! ...Puneţi în locul puncte-punctelor pe cine doriţi – efectul va fi acelaşi! Industria de fiare vechi, care a înflorit pe meleagurile danubiene-pontice, şi-a pierdut şi ea minţile! Însă, normal, nimeni nu o poate evalua, căci i s-a pierdut măsura! Nimic nu este mai de râs decât plânsul!

Prin timp, hăţ departe, un singur ins nu plânge! Urcă la munte lipsit de miori si cai bogaţi, pe jos, în deplină singurătate – şi are teribila energie de a nu plânge, fiindcă e sigur că ar fi ridicol! Da, în vremurile de tristă amintire, pentru Sisif – Bace! mort fiind – ziua şi noaptea formulare şi formare o singură stâncă, pe care el trebuia s-o urce ori de câte ori ajungea la temelia ei! El nu putea călători după vânt, frunza în vânt, nu se putea odihni la vreo umbră, căci în întunericul subteran în care se afla nu există nici vânt, nici umbră!Ei, cum la noi munţii s-au vereştoizat şi, pleşuvi fiind, nu sunt buni decât să fie adunaţi în chelia lor lucitoare ce către nişte câpâţăni verzi, mustăcioase şi necoapte, ei, da la câmpie, unde sunt oi mai multe şi vite independente  mai cărunte, cei care singuri şi-au ales puşcăria drept reclamă a imaculării lor, se bucură de icoane aurite şi de vizitele unor călugări de tip nou, coborâţi de pe muntele fericirii evlavioase, sfinţit cu donaţii multiple şi cărunte, se bucură, chiar de aceste vizite aducătoare de aghiasmă, vizite ce întrupează un smerit omagiu pentru că şi-au pictat chipurile sfinte în bisericile pe care le-au spoit cu var nou şi le-au înconjurat cu borduri aduse din China populară!

Ei, să nu uit, Eterna nestatornicie a politicilor privatizate este şi ea un miracol dâmboviţeano-bahluian aleşii şi alesele poporului nu încremenesc în propriile proiecte, nu, ci le transformă în noi şi noi canoane economice – spre binele naţiunii.

În dreapta, în stânga, de dimineaţă până seara, găseşti bastoane de toate culorile, albe, negre, roşii, verzi, portocalii, galbene, liliachii, care îşi caută zilele dintre ele, în locul stăpânilor deveniţi învizibili!

În vremurile zăpucurilor de altă dată a existat un singur ins şi-a scos singur ochii, revoltat şi scârbit de nevinovăţia cu care pervertise iubirea şi ucisese  un om! Tot în acele vremi de altădată cică vulturii ştiau precis cum să-i mănânce, din însărcinarea zeiască, maioşul! Era o vreme a tragediilor, din păcate! Azi trăim într-o vreme a comediilor bufe, progresiste, din fericire, desigur! În stângă şi în dreapta, în sus şi în jos, dar de oameni care nu se pot înjosi stând lângă un adevăr!

Mi-l închipui pe bătrânelul alb de altădată nevrând lângă iubitul său baston alb, fără durere, fără suspin, simţindu-se vinovat de propria-i reuşită care îl obligase să-şi petreacă inconştient noaptea minţii şi să ucidă viaţa ce i-a dat viaţă.

Mă întrebaţi în ce mai cred? În ce văd şi cred, în miracolul nebuniei inspirat din viaţa de toate zilele şi în normalul de a zări în dreapta şi în stânga, sute, mii, milioane de bastoane albe şi nici măcar un singur orb!

×
Subiecte în articol: Dumitru Radu Popescu