Astăzi e ziua ta, Eugen Simion

Fostul preşedinte al Academiei Române, unul dintre cei mai cunoscuţi critici şi istorici literari, editor, eseist, profesor universitar, Eugen Simion a împlinit ieri 81 de ani. La mulţi ani!

“De multe ori resemnarea ne poate salva în viaţă, ca şi în istorie”
A rămas dator cu o istorie a literaturii române
“Încerc să-mi văd de ale mele. Asist la spectacolul de afară. Şi afară este o imensă hărmălaie (politică). Am încheiat o carte despre modernul-antimodern Cioran şi fac corectura unei cărţi mai vechi despre Creangă – Cruzimile unui moralist jocial – un studiu scris, rescris, dublat, nuanţat, în acord şi, mai ales, în dezacord cu critica anterioară, îndeosebi cu G. Călinescu. Creangă şi Cioran? Sunt două planete spirituale aparent străine, din două sisteme solare. Unul vine cu bonomia lumii tradiţionale româneşti, celălalt cu negaţia acestor tradiţii. Face apologia negativităţilor noastre, în fraze însă atât de frumoase încât tensiunile din interiorul discursului său aproape că dispar. Cum vedeţi, am ce face. În rest, spectacolul politic este cu totul decepţionant. Nu voi face însă eroarea să zic, cum aud zilnic că se zice la TV, că «aşa-i România, aşa sunt românii» etc. Fals.

Am de terminat ediţia a doua din Dicţionarul General al Literaturii Române (prima ediţie are şapte volume, a doua va avea, probabil, opt sau nouă volume) şi, în ceea ce mă priveşte, mai am câteva cărţi de scris. Îl rog pe Dumnezeu să mă ţină, în continuare, cu spiritul întreg şi cu sufletul curat. Încolo, voi vedea. Citesc, discut cu prietenii (câţi mi-au rămas), mă apăr de duşmani (vorba vine: pe duşmani nu-i potoleşte decât neantul), din când în când călătoresc (chiar am susţinut de curând o conferinţă la Universitatea Liberă din Bruxelles despre tânărul Eugen Ionescu), în fine, în luna iunie voi merge la Dumbrăveni (Suceava) pentru a comemora 125 de ani de la moartea lui Eminescu. Mă invită primarul de acolo, un om de ispravă. Cum vedeţi, nu şomez.

Am rămas dator cu o istorie a literaturii române: o istorie care să nu fie nici subiectivă (mai mult decât poate să fie), nici critică (adică după ureche şi după pofta inimii uşoare), nici improvizată, ci o istorie... Nu spun cum, ca să-mi fure cineva ideea. Trăim într-o lume în care insecuritatea ideilor este mare.

Timpul a avut răbdare cu mine, deşi nu m-a ocrotit totdeauna. Nu mă plâng. Din moment ce sunt în viaţă, înseamnă că relaţia mea cu timpul este bună. Cu unii confraţi este mai dificilă. În ultimii ani, de pildă, am fost reclamat de patru ori la tribunal. Ba de una (manuscrisele lui Eminescu), ba de alta (ediţia Cioran). Aşa că – am avut, n-am avut treabă – am mers la poliţie sau la tribunal să explic de ce am tipărit manuscrisele lui Eminescu şi de ce am editat scrierile româneşti ale lui Cioran. Culpe grave, infracţiuni teribile. Săptămânile trecute am primit o hârtie prin care D.N.A. mă anunţă că am primit NUP în privinţa lui Eminescu. E bine. O veste bună.

Convingerea mea este că, atunci când e vorba de vârstă, putem fi mioritici. Resemnarea în faţa evidenţei nu-i numai un sentiment estetic. Este întâi o idee morală. Să nu ne temem, dar, de resemnare. De multe ori resemnarea ne poate salva în viaţă, ca şi în istorie. Cioran greşeşte, cred, când zice că resemnarea este păcatul de moarte al poporului român. Dacă nu avem, uneori, înţelepciunea resemnării, românii dispăreau din istorie. Lecţia este bună şi pentru individ.

Nu mă gândesc prea mult (ca să nu spun că nu mă gândesc deloc) la ce-aş fi putut să fac în viaţă şi n-am făcut sau la ce-aş fi putut să fiu şi n-am ajuns să fiu. O temă care nu mă pasionează. Cred în ideea de destin, dar mai cred şi în ideea că destinul trebuie ajutat. Omul trebuie să facă ceva pentru el şi pentru alţii. Malraux are dreptate când spune că individul este dator să transforme experienţa sa în destin. Dar şi mai mare dreptate are Rabelais când ne avertizează că ştiinţa fără conştiinţă este o ruină a sufletului. Am putea adăuga: ruina începe cu spiritul care nu ţine seama de această condiţie...”