Astăzi e ziua ta, Felix Alexa

Cel mai important lucru pe care l-a învăţat din montările sale este că un spectacol bun se naşte din colaborarea unei echipe, nu numai din marile idei ale regizorului. Regizorului Felix Alexa nu i-a plăcut niciodată să aştepte şi crede că noua generaţie trebuie să se impună, pentru binele teatrului românesc. Crede că este important să vezi treptele pe care ai urcat, la fel ca şi pe cele pe care te-ai odihnit. Felix Alexa îşi sărbătoreşte mâine ziua de naştere. La mulţi ani!

“Pentru fiecare spectacol te consumi într-un anumit fel, e ca o iubire...”
Teatrul l-a ajutat să-şi găsescă propria identitate
“Mi-au plăcut totdeauna, indiferent dacă erau clasice sau contemporane, piesele mai complicate, din care poţi să găseşti diferite drumuri de rezolvare. Piese care au substanţă, care sunt dificil de descoperit. Numai o piesă dificil de descoperit are straturi succesive de sensuri şi posibilităţi de a fi pusă în scenă. Dacă vă uitaţi pe CV-ul meu veţi vedea că în general am montat piese grele, complicate. Complicate nu că ar fi piese greu de înţeles, ci complicate ca structură, ca substanţă. Nu există un teatru numai pentru elite. Există un teatru unde lumea vine în sală şi în funcţie de pregătirea fiecăruia în parte poate să înţeleagă mai mult sau mai puţin din nivelul şi sensurile unui anumit spectacol. Teatrul este pentru oricine. Teatrul este o artă, în sensul cel mai pur şi adânc al cuvântului, populară. Când aud unii regizori care spun: «Eu fac spectacole numai pentru intelectuali», mi se pare o prostie. Nu cred deloc, mă lupt de ani întregi cu lucrul acesta. În teatrele în care am lucrat se ştie foarte bine, cu extrema cealaltă care este banală, un teatru lipsit de substanţă, care rivalizează în sensul cel mai odios cu telenovelele şi stupidităţile comerciale de la televizor. Cred că teatrul trebuie să-şi păstreze rangul în lumea aceasta invadată de mitocănie şi de subproduse culturale în toate sensurile. Trebuie să-şi păstreze rangul şi, în acelaşi timp, accesibilitatea. Din fericire, am observat că spectacolele mele, indiferent de teatru, au public. Mă bucură foarte mult că, necedând deloc unui gust pentru teatrul facil, ci dimpotrivă, reuşesc să am spectatori care îmi apreciază spectacolele.

Actorilor nu le place să simtă un regizor slab din toate punctele de vedere. Şi actorii, şi regizorul au emoţii mari în timpul lucrului. Suntem emoţionaţi, dar în acelaşi timp panicaţi. Cine îşi închipuie că la repetiţii se dau numai soluţii bune şi că dacă un regizor este talentat totul merge ca pe roate se înşală. Există căutări, există eşecuri, există drumuri înfundate, drumuri care deschid perspective. Ne luptăm din fericire cu o groază de situaţii care apar în mod spontan în viaţă şi în repetiţie la fel. Nevoia aceasta de încredere în lider cred că este importantă în cadrul unei repetiţii. Când am lucrat cu Peter Brook, mi-am consolidat credinţa, pe care intuitiv o aveam deja, că-n meseria de regizor echipa contează foarte mult. Modul cum îţi alegi echipa, cum construieşti o echipă, e esenţial pentru reuşita unui spectacol.

Regret multe lucruri pe care le-am făcut în viaţă, dar nici unul esenţial. Toată lumea are regrete. Ar fi inuman să nu avem regrete, însă nu am regrete esenţiale. Nu regret de exemplu că mi-am ales meseria aceasta. Lucrul acesta este important pentru mine, altfel aş trăi o existenţă amorfă. Pe mine teatrul m-a ajutat să-mi găsesc propria identitate şi să pot să trăiesc într-o lume reală în care uneori nu-mi place să trăiesc. Nu agreez tehnologizarea excesivă în care trăim, nu-mi place că am ajuns să comunicăm mai mult virtual decât uman. Pe mine lucrul acesta mă sperie foarte mult. Poate de aceea îmi place atât de mult teatrul, e ceva viu, real, e o relaţie directă şi efemeră între oameni.
Pentru fiecare spectacol te consumi într-un anumit fel, e ca o iubire, evident că ţii mai mult la cele care au avut succes mai mare. Nimeni însă nu are numai succese în carieră. Sunt spectacole la care repetiţiile au fost mai complicate, mai tensionate, altele la care a fost o adevărată plăcere. Nu seamănă o perioadă de repetiţii cu alta.

Contează critica. Nu ştiu cât de mult, dar contează. Evident că ne bucurăm când suntem lăudaţi, ne enervăm când suntem înjuraţi, problema este, după părerea mea, cine te laudă sau cine te înjură. Sunt oameni care contează din punct de vedere profesional în critica de teatru şi mulţi care nu contează. Sunt şi mulţi cretini care ajung, din păcate, să se exprime public, uneori scriu texte penibile. Nu ajunge să iubeşti teatrul, nu ajunge să citeşti cărţi, trebuie să ai talent. Şi la critica de teatru trebuie talent. Însă sunt şi critici de teatru care au marcat cumva meseria asta. Unul dintre ei este român, se numeşte George Banu, un om de o mare subtilitate şi care nu s-a rezumat niciodată la a spune ce-i place sau ce nu-i place şi a analizat în mod foarte profund un spectacol. De asta a şi făcut cariera internaţională pe care a făcut-o. Când oameni de calibrul acesta vorbesc despre spectacolul tău te onorează”. (L.P)