Astăzi e ziua ta, generalul de armată cu patru stele (r) Marin Badea Dragnea

Vineri, 30 mai, generalul de armată cu patru stele (r) Marin Badea Dragnea, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război, împlineşte 91 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”

“Eu nu mă grăbesc. Vă aştept şi pe voi, dragi cititori, să împliniţi 91, 100 şi câţi ani doriţi!”
O viaţă de luptă
“Ca orice om, mai ales ca unul ajuns, graţie bunului Dumnezeu, la o asemenea vârstă, încerc un scurt bilanţ al drumului parcurs. Firesc, primele gânduri se îndreaptă spre mult regretaţii mei părinţi, Stana şi Badea Dragnea, care îşi dorm somnul de veci în localitatea natală, Siliştea Gumeşti. Tata, participant la marile bătălii în războiul de reîntregire a patriei, decorat cu medalia virtutea militară şi împroprietărit cu 4 hectare teren arabil pentru curajul şi eroismul dovedite în aprigile lupte din vara anului 1917, la Mărăşeşti, mi-a sădit în suflet o neţărmurită dragoste şi stimă făţă de brava oştire română, fapt ce m-a determinat ca încă de la vârsta de 12 ani să îmbrac uniforma militară, devenind copil de trupă în regimentul 4 Călăraşi. În paralel cu instrucţia, ofiţerii, în frunte cu cei trei comandanţi care s-au perindat la conducerea regimentului, coloneii Gheorghe Săvoiu, Mircea Elefterescu şi Dumitru Tăutu Done, mi-au creat condiţiile necesare să termin şcoala elementară, precum şi liceul. După absolvirea acestuia, abia împlinisem 18 ani când, la chemarea ţării şi la ordinul conducătorului statului de a trece Prutul pentru eliberarea străvechilor provincii răpite samavolnic de la sânul patriei, m-am înrolat voluntar pe front. După bătăliile de la Prut la Volga, la 6 august 1942, la Kotelnikovo, în apropierea Stalingradului, am fost grav rănit, dar am avut satisfacţia să primesc aceeaşi distincţie ca şi tatăl meu, virtutea militară. După îngrijirile medicale, deşi incomplet refăcut, mi-am reluat locul în prima linie. Soarta nu mi-a surâs însă. Am fost împreună cu alţi camarazi capturat şi, alături de ceilalţi prizonieri, am ajuns în Siberia. Împrejurări politice şi strategice, dar şi dorinţa de a scăpa din lagăr şi de a fi din nou de folos ţării au dus la înfiinţarea unei mari unităţi tactice în care, cu gradul de sublocotenent, m-am înrolat pentru a participa la eliberarea teritoriului naţional. Nu voi uita niciodată curajul şi spiritul de sacrificiu cu care ne-am avântat în luptele de la Sfântu Gheorghe, Oarba de Mureş, unde au murit peste 11.000 de militari români, Târgu-Mureş, Beiuş, dar şi în cele de la Oradea, unde la 12 octombrie 1944 am fost iarăşi grav rănit. Opt operaţii am suportat în diverse spitale. Deşi am fost clasat invalid de război, am refuzat să mă întorc la Siliştea Gumeşti. Locul meu eram pe front, în fruntea subunităţii cu care acţionasem la Oradea, ajuns între timp în Cehoslovacia. De această dată, am fost primit la comanda unei companii, aveam 21 de ani. În ziua victoriei, eram la Hron. Pentru faptele de arme pe front am fost decorat cu zece ordine de război româneşti şi străine. Nu cu mult timp în urmă, preşedintele Slovaciei m-a decorat, alături de alţi camarazi, cu cea mai înaltă distincţie care se acordă unor străini, iar şeful statului ceh, aflat zilele trecute în vizită la Bucureşti, a ţinut neapărat să mă vadă şi să-mi mulţumească, de asemenea şi altor supravieţuitori ai acelor cumplite bătălii. După terminare războiului, ca ofiţer şi general, absolvind şi instituţii superioare de învăţământ militar, am fost numit în funcţii de conducere a unor unităţi şi mari unităţi tactice şi operative, comandant al comandamentului teritorial Cluj, iar timp de 12 ani (1973-1984) am fost preşedinte al Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport şi al Comitetului Olimpic Român cu rang de ministru. Pasionaţii de sport ştiu că, în acea perioadă, România a obţinut cele mai multe medalii, la toate competiţiile internaţionale pentru că m-am opus boicotării olimpiadei de la Los Angeles din 1984, am determinat participarea ţării noastre la aceste întreceri, preşedintele SUA, Gerard Ford, m-a distins cu diploma de excelenţă de ambasador al sportului. Preşedintele Comitetului Olimpic Internaţioanl, Juan Antonio de Samaranch, m-a decorat personal, în Elveţia, cu Ordinul Olimpic pentru rezultatele de excepţie obţinute de sportivii români la Jocurile Olimpice. De asemenea, importante decoraţii, inclusiv Ordinul Muncii, mi-au fost decernate de conducerea statului român. Şi azi, spre bucuria mea, sportivii de frunte, marii campioni, antrenorii de excepţie nu m-au uitat. După cum şi eu sunt cu gândul şi cu inima la ei. Câteodată, cuvinte de aleasă preţuire îmi adresează militarii de toate gradele cu care am lucrat, zeci de contingente de ostaşi, la a căror bună instruire şi educaţie am vegheat permanent, pregătindu-i sub multe aspecte pentru viaţă. O realizare de seamă consider şi crearea în 1990 a Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război al cărei fondator şi preşedinte sunt, iată de 24 de ani, aproape un sfert de secol. Timp în care nu am avut ţel mai important decât ca bătrânii supravieţuitori ai celei mai cumplite conflagraţii mondiale, urmaşii celor decedaţi să beneficieze de drepturi binemeritate după atâţia ani amari de marginalizare, de uitare. Am iniţiat şi reuşit adoptarea unui nou statut, a unor legi şi alte acte normative prin care să obţină unele facilităţi. Am izbutit de asemenea declararea pentru prima dată în România a zilei veteranilor de război, care se sărbătoreşte la 29 aprilie a fiecărui an. Din păcate însă, deşi eram circa 900.000 de veterani şi invalizi de război în 1990, mai suntem în viaţă 35.000. Unele drepturi legitime ale noastre nu sunt respectate, altele au fost pur şi simplu anulate. Suntem acum la apusul vieţii, mâhniţi, îngrijoraţi, dar nu vom depune armele până în ultima clipă a vieţii. Dacă tot e vorba de viaţă, eu personal, aşa cum le spun mereu celor dragi şi nu numai, nu mă grăbesc. Vă aştept şi pe voi, dragi cititori ai acestui generos ziar care nu m-a uitat, fapt pentru care îi mulţumesc, să împliniţi 91, 100 şi câţi ani doriţi!”