Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Eu fac actorie pentru ca e cea mai frumoasa profesie. Iti da sansa de a ramane un copil toata viata si de a te juca de-a hotii si vardistii, plus ca e o sansa imensa de a trai si alta existenta decat propria ta existenta. Actoria e coloana mea vertebrala. Asta ma tine in viata. Asta imi place cel mai tare. E adevarat ca trebuie sa ii multumesc lui Dumnezeu ca, la 40 de ani, mi s-a dat aceasta frumoasa si interesanta povara de a construi un teatru. Cred ca orice actor, orice regizor, orice om de teatru isi doreste aceasta sansa. Eu nu cred ca sunt un director, eu sunt un actor care are grija de un teatru", scrie actorul George Ivascu pe site-ul Teatrului Metropolis, pe care l-a infiintat in urma cu cinci ani. Astazi implineste 44 de ani. Ii uram "La multi ani!".
"Nu ne putem lasa coplesiti de realitate. Trebuie sa visam. Nimeni nu ne poate lua povestile"
"Imi fac meseria. Am jucat chiar saptamana trecuta in spectacolul «Ingeri in America». Ne-am dorit sa plecam putin din Bucuresti sa mai vedem si alte spectacole, asa cum obisnuim in fiecare an, dar suntem intr-o perioada foarte aglomerata si nu s-a putut. Cred ca a fost o decizie inspirata, pentru ca in felul acesta vom fi alaturi de prietenii nostri dragi.
Cititorii acestor randuri as vrea sa stie ca mi-am propus, la 44 de ani, sa ma las de fumat. Ca mi-am propus si imi doresc sa acord mai mult timp familiei si prietenilor. Si ca mi-as fi dorit sa ofer publicului bucurestean o sala noua anul acesta, dar se pare ca va mai dura putin. A fi om de cultura in Romania de astazi inseamna, in primul rand, sa rezisti, sa nu-ti pierzi credinta si sa nu uiti nici o clipa ca esti in slujba publicului. Intr-un secol al alienarii, cand insingurarea e determinata de factori externi, oamenii simt nevoia sa fie in preajma altor oameni si vin la teatru. Nu ne putem lasa coplesiti de realitatea inconjuratoare. Trebuie sa visam. Nimeni nu ne poate lua povestile.
Cea mai mare bucurie a unui actor este publicul, iar neimplinirile inseamna neacordarea statutului pe care un artist il merita. Orice cultura (cultura insemnand identitate) se identifica prin marii sai artisti. Recunoasterea valorii artistilor ne lipseste cu desavarsire. Cultura nu mai e in prim-plan. Noile talente nu sunt declarate, iar vechile talente sunt amintite dupa ce dispar. Incerc sa le transmit studentilor mei sa creada in talentul lor si sa inteleaga ca profesia de artist nu e un sprint, ci un maraton. Trebuie sa creada ca, slujind cultura, de fapt esti in serviciul public. Si ca si-au ales cea mai frumoasa profesie din lume, de a construi visuri si lumi care emotioneaza si transpun oamenii in povesti in care ajung sa creada. Nimic nu e mai frumos decat sa ai curajul sa fii vulnerabil in mod public. Suntem creatori de povesti.
Nu stiu ce inseamna 45 de ani, nu ma simt de 44. Nu constientizez varstele. Prefer sa pastrez copilul din mine in ciuda cinismului si agresiunii din jur. Teatrul va ramane acelasi instrument de visare la care nu pot sa renunt. Sansa minunata de a visa in realitate. Imi doresc sa nu se inmulteasca firele albe. Sa ma bucur de prieteni si familie si sa fie sanatosi. E foarte trist cand oamenii apropiati pleaca. As vrea sa nu ma amareasca ce-i in jur, ci sa-mi pastrez dulceata. Imi mai doresc un lucru: sa vad si la anul sala Teatrului Metropolis la fel de plina. Tot ce am de facut este sa-mi traiesc prezentul si sa ma bucur. Deci, un gand de bucurie de la umbra si lumina tuturor varstelor."
Citește pe Antena3.ro
