Astăzi e ziua ta, Ion Haiduc

A ajuns actor dintr-o întâmplare. Tatăl lui făcea teatru, de amatori. Când era mic l-a văzut jucând în “Năpasta”. Probabil că de aici a venit pasiunea pentru teatru. Până prin clasa a X-a voia să devină medic, fiind pasionat de ştiinţele naturii, de anatomie. Apoi, mergând pe stradă la Timişoara, a văzut un afiş cu Şcoala de Artă, şi cum Beatles erau la modă, toţi tinerii voiau să cânte la chitară, a mers acolo şi a descoperit că aveau şi teatru, în anul 1969. Aşa a ajuns să termine cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti, Facultatea de Teatru, specializarea Actorie, la clasa profesorului George Dem. Loghin. Actorul Ion Haiduc, Ucu, aşa cum îl numesc prietenii, îşi sărbătoreşte astăzi ziua de naştere. La mulţi ani!

“Actoria este pentru mine o otravă, un drog, un chin… ca în dragoste”
În afară de sănătate îşi doreşte sănătate
“Am întâlnit o profesoară extraordinară, Geta Angheluţă. Aşa frumos ne vorbea despre teatru, încât ne îmbolnăvea. În anul următor, când am terminat liceul, în loc să mă duc să dau la Medicină, spre disperarea mamei, m-am dus şi am dat la Teatru. Aveam 17 ani, am intrat din prima, mă pregăteam să devin actor. Evident că nu ştiam cu ce se mănâncă această meserie, abia după şase ani am realizat responsabilitatea pe care o aveam. Am fost fascinat la început de gloria de aur, de faptul că te recunoaşte lumea. Abia mai târziu am descoperit că drumul e foarte amar până acolo. Mai târziu am descoperit frumuseţea muncii, frumuseţea greutăţii muncii şi, evident, frumuseţea roadelor. Am avut parte de multe roluri şi şansa să fiu văzut de marii critici de teatru ai acestei ţări. De fapt, după ce am terminat stagiatura, m-am mutat înapoi la Timişoara. Am făcut un rol într-o piesă englezească a lui George Bernard Shaw, «Discipolul diavolului». M-a văzut cel mai mare cronicar de teatru de atunci, Valentin Silvestru. După ce a văzut vreo patru spectacole, a scos un caiet ca un catalog şi a început să facă o analiză a tuturor actorilor. Când a ajuns la mine a spus: «Ion Haiduc, v-am văzut la absolvire, apoi v-am văzut la Satu Mare, vă văd astăzi într-un rol. Aţi evoluat foarte bine». La ora asta nu mai există un criteriu valoric, pentru că nu mai există oameni ca Valentin Silvestru care să stabilească pe bune şi pe drept o ierarhie. După discuţia cu Valentin Silvestru n-am dormit toată noaptea. Atunci am conştientizat şi am zis că e cineva care mă contabilizează şi care-mi urmăreşte evoluţia. A fost momentul în care am realizat că am de făcut o profesie, că de mine depinde dacă o duc în derizoriu, în nimic sau o duc în glorie. M-am ţinut de ea cu multă seriozitate, iar la distanţă de zece ani, în '83, acelaşi Valentin Silvestru îmi oferea premiul de cel mai bun actor pe ţară. Actoria este pentru mine o otravă, un drog, un chin… ca în dragoste. Mă felicit pentru toate momentele în care a dat Dumnezeu să treacă îngerii pe deasupra mea şi să simt că sala este alături de mine ca o zonă în care mă simt foarte fericit, ca desenul de pe aripile fluturilor care trebuie ocrotit. Nefericit am fost atunci când nu mi s-a întâmplat acest lucru, din diverse motive. Ori nu am avut talent în ziua aceea, ori nu m-am întâlnit cu cine trebuia pe scenă. Idealurile mele în legătură cu profesia s-au schimbat în funcţie de maturitate. Să nu uităm că am prins aproape 20 de ani de scenă în celălalt regim, drept pentru care s-a şi creat o artă poetică specială în teatru. În afară de sănătate îmi doresc sănătate. Şi Dumnezeu să dea la toată lumea sănătate.

Spectatorii mei vin şi tot vin din urmă şi sunt din ce în ce mai tineri, mereu cu alte gusturi, şi atunci e foarte important pentru mine ca actor să ştiu care e trendul acelui public. Pot spune că dragostea mea pentru tineri vine din mai multe motive. Cred că toţi avem în noi un uşor spirit socratic de la o anumită vârstă, e un prea plin pe care simţi nevoia să-l împărtăşeşti cuiva, or, cui să-i spun dacă nu tinerilor! Teatrul antic rămâne bătut în cuie acolo foarte sus, Shakespeare la fel. Sigur că eu am crescut cu Ray Charles, Beatles, Pink Floyd şi alţi nenorociţi geniali care mi-au marcat viaţa... pe viaţă! Vor apărea şi alţii la fel de mari sau şi mai mari, asta nu ştim, dar sunt nişte stâlpi la care ne vom raporta şi peste 2000 de ani”.