Astăzi e ziua ta, Marta Petreu

Scriitoare, profesoară de istoria filosofiei româneşti la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, redactor-şef (din 1990) al revistei Apostrof, publicaţie editată de Uniunea Scriitorilor din România şi de Fundaţia Culturală Apostrof, Marta Petreu împlineşte astăzi 58 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”

“N-am încăput într-o singură specie, am scris de toate... Rău am făcut...”
“De fapt, nu cred că împlinesc 58 de ani: în capul meu m-am oprit la 26, când eram arătoasă şi plină de planuri, de ambiţii, când credeam că fericirea este la îndemâna mea şi că ajunge să lupt pentru ea ca s-o şi câştig. Când totuşi realizez anii pe care îi am, îmi spun că de fapt sunt şi mai mulţi şi că omul nu este făcut să trăiască atâta… lungirea vieţii – ba chiar a tinereţii, cum observa Konrad Lorenz într-una dintre cărţile sale – se datorează, în mare parte, medicinei. Obsesia arhetipală a nemuririi şi tinereţii, aşa cum apare de pildă la Ghilgameş sau la Făt-Frumos, cel din capodopera basmelor româneşti, din Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, pare să fi devenit unul dintre scopurile medicinei. Medicii de azi au schimbat raportul omului cu moartea sa şi, adesea, şi cu vârsta. Fără antibiotice, eu aş fi murit la vreo 23 de ani… aşa, tot scap – iar când număr de câte ori am scăpat, mă simt nu numai un triumf al medicinei, ci şi de câteva veacuri.

De când eram în clasa I şi învăţătoarea ne-a citit primele poveşti, eu mi-am dorit să citesc – iar când mi-am dat seama că poveştile le fac oamenii, că nu există de la sine, ca pietrele pe drum, mi-am dorit să devin scriitor. Mi-am dorit să scriu proză, dar, cum puneam creionul pe hârtie, cum ieşea un poem. Sunt fericită că până la urmă am ajuns să scriu un roman, să povestesc o sută de ani din viaţa unei familii de ţărani de pe Câmpia Transilvaniei, care, pentru mine, este acelaşi lucru cu marea Câmpie a Armaghedonului. Am vrut să-mi onorez originea ţărănească.

Oricum, din ceea ce am crezut eu, în zorii vieţii mele şi conştiente, şi lucide, că sunt în stare să fac, n-am făcut mare lucru şi am ratat pentru totdeauna destule. În plus, îmi dau seama tot mai mult că nu ajunge să scrii cât poţi tu de bine şi de profesionist, ci că mai trebuie ceva, să fii recunoscut pentru ceea ce faci. La noi sunt receptate superlativ operele care, artistic împlinite fiind, pot fi citite într-o noapte… Craii de Curtea-Veche, de pildă… în plus, un autor este mai bine receptat dacă scrie într-o singură specie literară, adică numai poezie sau numai proză sau numai critică… Eu n-am încăput într-o singură specie, am scris de toate, de la poezie şi proză la eseuri, istoria culturii, studii, cronici, interviuri, tablete. M-am purtat ca un ţăran care pune în grădină nu numai porumb, ci şi cartofi, sfeclă, napi, fasole, flori de rezedă, petunii, regina nopţii... Rău am făcut: atunci când se scrie despre cărţile mele, dacă recenzează un volum de versuri comentatorii mă numesc eseistă, dacă recenzează o monografie de istoria filosofiei şi ideologiei mă taxează drept poetă, iar dacă recenzează romanul se întâmplă, iarăşi, să mă trateze drept poetă. M-am aşezat, fără să-mi dau seama, între genuri: am terminat Filosofia, sunt de meserie profesor de filosofie, conduc o revistă literară, folosesc instrumente filosofice pentru a citi literatură şi sugestii literare pentru a defini firile filosofilor, căci pentru mine cultura e unitară, aşa cum pentru un ţăran mijlocaş numai aceea este grădină în care are de toate. Dacă ar fi să-i dau un sfat unui tânăr scriitor, i-aş spune să scrie puţin şi într-o singură specie, pentru că numai aşa are şanse la receptare. Sigur, pentru mine e prea târziu, m-am nărăvit să scriu mult şi de toate şi nu vreau să mă schimb.

Am însă la activ un succes incredibil: într-o zi mi-am dorit să devin «autor Polirom» – şi, după câţiva ani, am reuşit. Cred că unul dintre lucrurile bune care mi s-au întâmplat în viaţă a fost că Editura Polirom m-a acceptat, şi, pe deasupra, cu o serie de autor. Da, asta este o realizare, îmi spun, este mişcarea cea mai deşteaptă pe care am putut-o face în viaţa mea, altfel plină de mutări greşite.

N-am nici o treabă cu premiile literare. Am primit şi eu câteva, mi le-au dat prietenii, am ratat definitiv altele, unele mari, despre care credeam că mi se cuvin – dar se vede că numai eu am crezut asta. Dacă timpul ar fi reversibil, m-aş întoarce la 14 ani şi, ştiind ce ştiu, mi-aş face o cu totul altă viaţă, care să n-aibă nimic cu literatura, o meserie practică, direct folositoare, cum ar fi, după exemplul lui Tolstoi, confecţionarea ciubotelor.”