Astăzi e ziua ta, Mircea Diaconu

“Colinda nu e un cântec. O faci tu către Domnul, e ca o ofrandă personală”

Generozitate, căldură sufletească, farmec mereu proaspăt scos din cuptorul firescului, sincer până la lacrimă, Mircea Diaconu îmi oferă la fiecare întâlnire nădejdea că nu va dispărea pentru totdeauna dintre noi politeţea desăvârşită, delicateţea tandră, curtoazia nemaipomenită a raporturilor umane cât timp se află printre noi. De când îl ştiu, şi parcă e o viaţă, nu a făcut altceva decât să se comporte după cum a crezut de cuviinţă, să fie sincer cu el şi cu alţii, indiferent de timpuri. Succesul nu l-a ameţit şi politica nu l-a transformat. Nu cred că există cineva care să nu-i fi auzit şi recunoscut de îndată timbrul inconfundabil al vocii sau să-l fi văzut într-un film şi să nu-l recunoască de la cea dintâi apariţie. Despre Mircea Diaconu niciodată nimeni nu a spus că “Parcă l-ar cunoaşte de undeva”. Dimpotrivă. Are un loc statornic în inimile românilor. Îşi sărbătoreşte ziua de naştere, iar Jurnalul Naţional îi urează La mulţi ani!

“Din păcate pot să spun că a fost cel mai urât an din viaţa mea din motive personale, cele mai multe. Însă nu mă las bătut, «fac ce fac demult, iarna viscolul ascult» şi aştept un an mai bun, ceea ce fac de-o viaţă. Am bucurii mari. Mai iese soarele, mai ninge, bucurii mari. Da, «La noi, când vine iarna» s-a reeditat a treia oară, dacă le socotesc numai pe cele din ţară, pentru că a fost tradusă şi pe afară. Asta vreau. Asta îmi doresc, de la anul viitor să am puterea să mă opresc din tot felul de prostii zilnice, cu care toţi suntem blestemaţi, nu numai eu, căci nu sunt o victimă. Încerc să găsesc puterea să mă opresc şi să scriu. Nu se pot face toate odată.

Familia este esenţială. Zilele trecute cred, vorbeam cu cineva, era vorba de o nouă familie. O mamă care tocmai îşi măritase fata. Cred că ginerele nu schimba becuri în casă. I-am spus că e foarte important ca lucrurile de familie să le facă ei, asta îi uneşte, faptul că pun muraturi împreună, nu să vină mama cu bagajul şi să le pună pe masă. Îi înveţi şi apoi lasă-i să facă ei. Asta uneşte familia. Până la urmă familia este o construcţie. Nu e pur şi simplu un act de identitate, de stare civilă. O construcţie care se face cu zile trăite împreună, cu nopţi, cu realizări, puncte reper. Or, fiecare anotimp în viaţa unei familii are repere clasice. La mine în familie toţi copiii mă sună şi mă întreabă: «Când facem, tată, vinul?» Sigur că pot să fac şi eu asta, fără probleme, dar nu... Aşa se face. Eu îi învăţ, ei mă ajută, îl facem împreună şi la un moment dat încep să facă ei şi nu mai fac eu. Meseria se predă. Aceste lucruri unesc o familie. Sunt oarecum speriat vizavi de naţia noastră, despre care se spune că are nişte rămâneri în urmă, pe care eu le consider mari calităţi. E vorba despre un fel de conservatorism, un fel de respect pentru familie, o miză pe familie, ceea ce nu e nici modern, nici european, deloc. Riscul sub care ne aflăm este ca să se distrugă, cu bună ştiinţă, această celulă fundamentală. Dacă discutăm despre educaţie, despre asta e vorba. Dacă discutăm de principii, despre asta e vorba. Dacă discutăm despre mentalităţi, despre asta e vorba. Astea se fac şi se desfac în familie. În clipa în care nişte copii care cresc ca nişte buruieni în nişte familii sparte, chiar dacă familiile acestea sunt de gulere albe, nu am spus undeva într-un sat, unde oamenii trăiesc mai greu, vorbesc de familii sparte la nivelul cel mai înalt, rezultatele sunt cumplite. Sunt mulţi, nu e unul singur. Abia acesta este un coşmar şi riscul în care naţia noastră se află acum, prin europenizarea asta, mă rog, destul de ambiguă, este enorm. Nu se face nimic la nivel de şcoală chiar, la nivel de discurs public, din partea unor oameni care contează şi care sunt ascultaţi. E ceva ce nu contează, spun ei. Ba da, contează enorm.

De ziua mea sărbătoresc acasă. Cu cadouri, cu copii, cu nepoţica. Este natural.

Dacă e perioada colindelor, acum până şi colindele se vând. Nu se cântă. Asta e diferenţa. Se vând discuri, se ţin concerte. Colinda nu e un cântec. E cu totul altceva. Trebuie să o faci tu către Domnul, e ca o ofrandă personală. Nu prin altul. Să iei un CD, să mergi la un concert şi să aplauzi. E altă specie. Nu e colindă. Când eram copii, noi cântam colinde. Nu ascultam colinde, nu ni le vindea cineva. Mai era ceva, când eu eram copil cel puţin. Nu prea era voie chiar aşa, conta şi asta. Făceam totul într-un fel de taină. Acum curge peste tot, sunt zeci, sute de Moşi Crăciuni, îi calci pe stradă, spui «Pardon, pardon» pe bulevard. Anulezi noţiunea. Nu mai are taină, nu mai are mister... Mai stau un pic pe aici şi o să mă întorc la ţară. În prima noapte, când am rămas în Bucureşti ca student, într-o cămăruţă, parcă era închisoare, cu o fereastră la doi metri, mică, o mansardă, un cămin, pe un pat de metal, nu am putut dormi toată noaptea. Mi-am zis «Oi sta ce oi sta prin oraşul ăsta şi după aia mă duc acasă». Au trecut 45 de ani de atunci şi simt că îmi cam termin treaba prin oraşul acesta. Mai am un gard, mai am să zugrăvesc, apoi merg acasă, la ţară, înapoi, că am deranjat cam multă lume.”