Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Basistul uneia dintre cele mai iubite şI mai longevive trupe autohtone, Holograf, Mugurel Vrabete împlineşte astăzi 59 de ani. La mulţi ani!
“Mi-e dor de vremea când aşteptam această zi cu nerăbdare şi bucurie, numărul anilor nu era important”
Adevăratul premiu visat şi de multe ori obţinut a fost succesul
“Trăiesc bine, încercând să înţeleg mersul vremilor în schimbare, ca de obicei. Acum cel mai mult timp îmi ocupă muzica, de toate felurile, care rămâne o îndeletnicire foarte frumoasă. Spectator, ascultător, interpret sau compozitor, apropierea de muzică nu poate face rău, fiindcă aritmetica ei interioară ne ordonează şi nouă, probabil, ceva înăuntrul nostru.
Să fii artist în România de astăzi înseamnă în primul rând că am scăpat de întrebarea dacă se poate trăi din muzică. Presa e plină de exemple de artişti care trăiesc, şi chiar pe picior mare, din muzică - dar nu din orice fel de muzică, din păcate. Acum depinde şi ce fel de artist vrei să fii, cel pe care lumea îl vrea fiindcă îl vede la televizor sau cel pe care lumea îl vrea fiindcă doreşte să asculte ce are de spus cu muzica lui. Sigur că în funcţie de asta se calculează şi mărimea piciorului pe care trăieşti. Şi dacă în ziua de azi se pare că succesul ţine mai mult de expunere decât de substanţă, nu e greu de ghicit, dar vin vremuri grele, fiindcă acum oricine e o mică vedetă, îşi împrăştie selfie-urile în toată lumea şi are expunere, şi va veni o vreme când vor avea căutare şi cei care fac ceva mai adânc. Altfel, sigur, sunt multe de spus, fiscul, protecţia socială, lipsa de săli de spectacol, dar, să nu uităm, meseria de artist nu a fost niciodată una uşoară şi lipsită de riscuri.
La mine muzica a început cu un premiu, cum am mai povestit, prima chitară mi-am cumpărat-o dintr-un premiu la un concurs de pionieri. Şi, sigur că da, am visat şi am şi primit pe parcursul vieţii multe premii, unele ca atare, cum a fost Marele Premiu al Festivalului Club A din 1981, care a consacrat experienţa trupei din studenţie, Basorelief, sau altele fără diplomă, dar cu mare încărcătură simbolică, aşa cum ar fi calitatea de membru al Uniunii Compozitorilor. Însă, până la urmă, pentru mine adevăratul premiu visat şi de multe ori obţinut a fost succesul, faptul că oamenii ascultă şi aplaudă ceea ce faci pe scenă.
Când priveşti în urmă e ca atunci când priveşti de sus albia unui râu, vezi ce a înverzit şi ce a rămas uscat, ce au lăsat viiturile pe margini, ce arbori au crescut pe malul apei, şi peisajul îţi poate plăcea sau nu, doar că apa care a trecut nu va mai trece pe lângă tine. La mine peisajul se vede frumos, şi chiar dacă au mai fost şi secete sau viituri, cred că valea vieţii mele a înverzit frumos. Nu aştept ceva anume în anul viitor, şi mă îndoiesc că o cifră aritmetic rotundă aduce cu ea neapărat ceva semnificativ. Aş dori să mă văd optimist şi cu ceva idei noi. Una o am chiar acum, să schimbăm sistemul de numerotare a vârstei din cifre arabe în caractere chinezeşti, ca să nu le mai înţelegem şi să nu ne mai sperie...
Cele mai frumoase amintiri... Un Crăciun al copilăriei - oricare din ele, cu zăpadă, brad şi Moş Crăciun, apoi prima zi de şcoală - da, fac parte dintr-o generaţie care mai credea în frumuseţea şi utilitatea şcolii, şi, bineînţeles, primul concert cu o formaţie mai răsărită, cea a liceului, undeva pe o scenă din Craiova. Ce curios este că multe clipe extrem de importante ale vieţii se întâmplă atunci când nu suntem foarte atenţi la ele.
Astăzi mi-e dor de vremea când aşteptam această zi cu nerăbdare şi bucurie, numărul anilor nu era important, conta sentimentul de aniversare, petrecerea, prietenii, prietenele, curiozitatea aşteptării cadourilor... Acum cel mai dezarmant lucru este că nici nu ştii ce să-ţi mai doreşti ca şi cadou. Dar bucuria rămâne.”
Citește pe Antena3.ro
