Astăzi e ziua ta, Nae Caranfil

A reuşit să readucă POVESTEA în prim-plan şi să ne facă să visăm iar prin intermediul filmelor sale. Nu a regizat niciodată un film după scenariul altcuiva, pentru că are nevoie să stăpânească total universul şi experienţa sa de viaţă ca să poată crea pe platou nişte situaţii, altfel ar intra în panică, pentru că şi-ar da seama că nu povesteşte lucruri pe care să le poată stăpâni. Regizorul Nae Caranfil împlineşte duminică 54 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”

“Din punct de vedere narativ, nu mai construim nici castele, nici colibe, trăim în corturi”
Cinematograful a constituit singura sa raţiune de a trăi
“Nu vreau să schimb pe nimeni. În general, oamenii pe care reuşeşti să-i schimbi te urăsc. Aşa că e mai bine să stai în banca ta şi să te schimbi pe tine din când în când. Această Fabrică de vise, cum am învăţat eu că se cheamă cinema-ul în copilărie, nu mai este o Fabrică de vise. Nu mai fabrică nici vise, ci nişte produse, unele mai bune, altele mai proaste, dar nu mai creează mitologie aşa cum crea cinematograful când eram eu tânăr. Nu mai avem eroi, actori sau regizori care să fie role-models pentru noi. E păcat, pentru că se pierde ceva – pentru mine cel puţin – care a constituit ani buni singura mea raţiune de a trăi.

Am copilărit în anii ’60 şi mi-am petrecut tinereţea în anii ’80, când realitatea era gri combinat cu negru, dar amintirile mele adaugă acestui gri combinat cu negru o mulţime de alte nuanţe. Au fost ani complecşi şi eu, ca tânăr cineast pe vremea aceea, îmi imaginam cum ar fi să ni se dea voie să povestim despre acei ani cu ceva realism, pentru că nu se putea vorbi, pentru că cenzura era atât de apăsătoare încât nu trebuia să faci nici cea mai vagă aluzie că ar fi ceva în neregulă cu sistemul. Dar noi nu voiam să spunem că sistemul era în neregulă. Intenţia era să putem spune poveşti cât de cât credibile şi cât de cât simpatice pentru public. Şi nu ni se dădea voie, pentru că orice era credibil sau simpatic putea fi folosit contra sistemului. Trăim într-o epocă în care povestea se demonetizează, pentru că oamenii nu mai au răbdare, sunt bombardaţi de imagini. Există o agresiune senzorială, care înlocuieşte structura, arhitectura. Din punct de vedere narativ, trăim în corturi, ca să zic aşa. Nu mai construim nici castele, nici colibe. Trăim în corturi. Noile generaţii de spectatori, fie ei că sunt de film, de teatru, de muzică, sunt educaţi diferit, au crescut altfel. Sigur, povestea a rămas acolo unde a fost şi trebuie să fie: la mama care îi povesteste unui copil ca să adoarmă. De aici porneşte totul. De la această imagine esenţializată. Creştem cu nişte părinţi care ne povestesc ca să ne adoarmă şi din cauza aceasta poveştile încep să ne placă. Dar, în momentul în care începem să ne trăim viaţa pe calculator şi să fim nevoiţi să pescuim informaţii mai mult decât poveşti, din acel moment, practic, imaginea, revenind la cinema, încetează să mai fie spectacol sau miracol şi devine unealtă de lucru. Singura şansă a filmului românesc, care este şi marea şansă a filmului românesc, e aceea de a se constitui într-un globetrotter, de a hoinări prin lume, de a fi apreciat în afara casei şi de a crea un trend care este, iată, acceptat şi admirat aproape aş spune spre planetar.”