Astăzi e ziua ta, Neagu Udroiu

Fostul ambasador al României în Finlanda, publicistul Neagu Udroiu împlineşte astăzi 74 de ani. Îi urăm “La mulţi ani!”

Îi ţine aproape pe copilul şi pe adolescentul din el  
“M-am simţit de atâtea ori în cătarea puştii”
“Sunt invitat să arbitrez între două bile de aceeaşi culoare ­ albe, amândouă. Fără noroc zic unii, talentul nu face două parale. Intervine chemarea de a mă confesa: dacă aşa este, a fost distribuit norocul ca personaj principal în viaţa/cariera mea? Aş avea la rându-mi o întrebare: fără talent, el – norocul ­ ar avea forţa să construiască durabil? Eu unul am avut parte în viaţă de incomodităţi cu nemiluita (nu vă luaţi doar după ce se vede...). M-am simţit de atâtea ori în cătarea puştii. Când te credeai uitat de rele, atunci te potopeau ­ concret şi eficient ­ opritorii de cursă. Dar am să afirm fără ezitare: am şi avut noroc, mare sau mic, din belşug. Fără el, aş fi rămas în mijlocul drumului. Asta pentru că am învăţat la timp de la alţii: cravaşat cum trebuie, norocul ţi se aşază în potecă.

Mutând discuţia: nu, nu cred că trăim doar zvâcnind din pisc în pisc. De aici şi reţinerea mea cum că te trezeşti mereu la acea răscruce de vânturi: în dreapta merg cei ce cred că nimic nu e miracol, în partea cealaltă aceia dintre noi care cred că viaţa trebuie trăită ca şi cum totul ar fi miracol. Nici una, nici alta dintre variante nu mă câştigă. Prefer să cred că viaţa în sine, da, viaţa în sine este un miracol, uneori marcată în curgerea ei printre maluri, de fulgerări ce pot caligrafia în mintrea noastră semnul identitar al imposibilului, al inaccesibilului atins, ca pe cerul Capelei Sixtine, cu propria-ţi tresărire de deget. Restul? Restul ­ frânturi diamantine plămădite din şansa de a respira.

Mă prinde cineva de nasturele de la sacou pentru a fi sigur că-l urmăresc până la capăt. Ascultă, îmi zice: Ce e viaţa? Un şir de nebunii inspirate, tu având lejeritatea de a le alege pe cele care te reprezintă. Din câte ai făcut la viaţa ta, cu care te crezi în stare, a le mărturisi, care sunt acele «nebunii» cu care crezi că poţi defila? Să mă explic. Nu accept «nebunii» drept unitate de măsură a existenţei. Termenul respectiv mă sperie. Fie şi pentru faptul că îmi sună neconvenabil, necuviincios chiar. Cunosc unele nuanţe vesele pe care le îmbracă uneori acest termen (... cuibuşor de nebunii...) derivate din intenţia de a-i atenua, prin cromatică, valenţele incomode. Când totuşi mă decid să-l racolez, din nevoi de exprimare ale momentului, iată-mă dispus a-i inventa echivalenţe, mai mult sau mai puţin inspirate: bravadă, risc, imprudenţă, marotă, tentaţie, impuls, îndemn, pornire, pandalie, apucătură. M-au urmărit la vremea lor două asemenea obsesii, dispuse să-mi persecute existenţa; lectura de timp liber şi dragul de şcoală. Prima am capturat-o în stare alotropică de patimă, reuşind pe seama ei un confort intelectual de mare folos în toate. Din cealaltă am făcut o religie. Fără această credinţă, aş fi rămas la coasă...

Îi ţin aproape şi pe copilul, şi pe adolescentul din mine. Simt nevoia să-l învălui cu privirea-mi de vârstă colilie pe acel băieţandru fericit că exista, traforând cu pasu-i mărunt întinderile unui plai incert în detalii, şcolit de lecţia holdelor trecătoare, ale pădurilor din apropiere, prietenos cu păsările mii, urmărit de alaiul florilor de câmp în răsfăţ, indiferent la amănuntele existenţei, oricât de severe. S-a ivit pe lume în bătaia unui soare de primăvară instalat cu simţul duratei pe cerul satului natal, în marginea unui râu de câmpie aşezat – Dâmbovnic. Prin Europa, războiul îşi dase drumul. «Avantaj»... el: anii de început ai existenţei au fost marcaţi de efigiile părinteşti, ca două candelabre, însemne de carte inubliabile: tatăl, plecat pe front, mama rămasă acasă, cu patru copii în spinare, să lucreze pământul ­ dobândit prin căderea pe câmpul de bătaie a taţilor lor, în primul Război ­ de cei mari să se şi ajute dar şi să-i dea la şcoală, iar ăla micu uitat de unul singur prin casă şi mai apoi prin curte, în legea lui. Ţine minte întoarcerea tatei din război, rănit şi slăbit de nemâncare şi de nesomn, de mers pe jos şi de spaima gloanţelor vâjiind pe la urechi. A mai fost şi foametea aceea din ’47. Îşi aminteşte de unul Petrache Lupu adus de la Maglavit şi proptit în faţa bisericii pentru a implora venirea ploii. Şi câte altele. Asta nu schimbă cu nimic lucrurile. Dacă te iei în serios, (şi) copilăria rămâne ce a fost de fapt: raiul nicicând uitat. Adolescentul care se uită întrebător la mine cel de azi fără să se rostească (cam ştiu ce vrea să-i spun: Ce-ai făcut cu aşteptările mele, cu visele, cu proiectele ce ţi le-am încredinţat?) mă pune pe gânduri ştiind caznele prin care l-am tras după mine. Un flăcău venit de la ţară să-şi cate locul şi norocu-n meserie. L-a găsit undeva la margine de Bucureşti, în Dealul Spirii, la Vulcan, pe atunci un imens motor de mare putere dispus zi şi noapte să duduie, azi un imens loc viran disputat de dughene şi bălării. Au fost anii culisărilor dinspre ceva către altceva, dinspre cunoscut spre necunoscut. Se cereau rezolvate ecuaţiile adaptărilor de tot felul ­ de la sat la oraş, de la dormitul pe prispa casei la dormitor, corabie cu o sută de pasageri, de la masa pregătită de mămica la cazanul aflat în proprietatea lui tanti Fekete şi tanti Spilca. De la regimul de liber cugetător la aspra disciplină de fabrică. Au rămas atât de departe... Un orologiu interior avea de grijă să-ţi sancţioneze neglijenţele, pripelile, ieşirea din front, indeciziile, irosirile de energie pozitivă.

În ce mai cred în această lume «pismoasă»? Lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi, spunea poetul. Până la un punct aşa este. Când ceva nu miroase a bine, avem, totuşi, libertatea să ne delimităm, să clamăm dreptul la opinie, la iniţiativă, la mişcare. Dreptul de a păstra şi proteja de oxizi contagioşi valorile care ne însoţesc din faşe. Între ele: familia, demnitatea individuală, dragostea de tot ce-i al tău ­ ochii căprui din imediata apropiere, contemporani şi înaintaşi de strălucire, sat natal, ţara unde ai venit pe lume.
În afară de sănătate, ce altceva îmi doresc de ziua mea? Să vină mai repede odată acea zi de sfârşit de mai, când basmul teilor ne va supraveghea cum caligrafiem în calendarul de familie o nouă dată aniversară: ziua de naştere a nepoatei noastre Ema-Ioana, fiica băiatului cel mic, Ionuţ, şi al Roxanei. Ea completează, pe alt palier de vârstă, trinomul nepoţilor noştri, prin juxtapunere cu Matei şi Mihnea, fiii băiatului cel mare, Silviu, şi ai Petruţei. Se redesenează sub ochii noştri, pe alt tronson temporal, trilobul familial al generaţiei pornită prin vremi cu patru decenii în urmă: Denisa-Silviu-Ionuţ.”