Astăzi e ziua ta: Octavian Saiu

Profesor, cercetător şi critic de teatru, doctor în studii teatrale, Octavian Saiu îşi sărbătoreşte mâine ziua de naştere. La mulţi ani!

„Trăind de ceva vreme departe de casă, fără să mai pot avea pe deplin un «acasă», am început să privesc lumea cu o anume detaşare. E darul cel mai de preţ, mi se pare, să alegi să fii străin oricărui loc, fiindcă îţi con­s­truieşti un fel de spaţiu personal, com­pensatoriu. Pentru mine, Ro­mânia reală e încă un mister, pe care nu încerc să-l desluşesc, fiindcă asta ar însemna, implicit, să rămân ancorat în universul imediat, cotidian, cu toată demenţa ritmurilor lui.

Prefer să mă distanţez – şi la propriu, şi la fi­gurat. La propriu, atunci când caut me­reu alte locuri, din Cuba comunistă şi contradictorie până în Japonia majestuasă. La figurat, când uit că televizorul există şi îmi trasez un fel de geografie intimă, cu săli de teatru, cu prieteni, cu biblioteca mea, cu UNATC-ul iubit, unde am studenţi minunaţi. Şi aşa, reuşesc să iu­besc România, fără să cred că o tră­dez, dar fără să mă apropii prea mult de ea, atât de mult încât să-i văd toate neajunsurile. E un privilegiu, ştiu. Un fel de răsfăţ, pe care mi-l îngădui. Într-adevăr, am motive să zâmbesc prin ceaţa deasă a acestor vremuri.

De curând am trăit două mari bucurii, care într-un anume sens îmi rezumă condiţia: apariţia unei cărţi în engleză şi a alteia în româneşte. Prima e traducerea volumului pu­blicat în 2008, la Nemira, «În căutarea spaţiului pierdut». Cealaltă e un eseu despre mitul Fedrei, personajul cel mai enigmatic din galeria feminină a teatrului. La lansarea de la Londra a cărţii despre spaţiu, a fost prezent marele shakespearolog Stanley Wells, o adevărată instituţie de cultură. La Bucureşti, când am lansat volumul despre Fedra, publicat la Editura Paralela 45, l-am avut alături pe Silviu Purcărete. Pentru un om ca mine, care se refugiază în afara lumii, dar tânjeşte adesea după voluptăţile ei, asemenea momente sunt ca nişte ieşiri la rampă. Pregătite, aşteptate. Iată de ce compania unor astfel de personalităţi devine cât se poate de importantă. Şi recunoştinţa faţă de ei pe măsură!

Ziua mea e, ca de fiecare dată, un prilej de întrebări, mai degrabă decât momentul unor răspunsuri. Întrebări despre ceea ce îmi propun să fac, despre ceea ce ar trebui să fac. Gândul e totdeauna tentat de mari aspiraţii, dar temperat de un soi de realism cinic de care nu mă pot despărţi. Aşa că, în loc să contemplu posibilitatea acelor proiecte solitare ample, de durată, care îmi bântuie nesomnul, prefer acum să mă gândesc la înfăptuirea a ceva mult mai concret: un Centru de Studii în domeniul teatrului şi identităţii culturale la UNATC I.L. Caragiale. Deja am invitat în board-ul lui mari profesori din ţară şi din străinătate şi cred că va deveni, cu adevărat, un centru şi un epicentru al cercetării în zona fascinantă a raportului dintre identitate şi teatru.

Punctul de plecare va fi opera celor doi mari autori care l-au problematizat intens: Samuel Beckett şi Eugène Ionesco. Pe Io­nesco îl citesc fără să mă apropii de spiritul lui. De Beckett sunt cel mai legat, fiindcă în el am regăsit o expresie în care se reflectă paradoxul oricărei existenţe: «nevoia de a exprima». A comunica e o opţiune. A exprima e, într-adevăr, o nevoie. O simt atât de acut, şi din ea se naşte tot ce vreau să las drept semn, drept urmă a trecerii mele prin lume. Prin lumea dezlănţuită şi totuşi mereu departe de ea...”