Astăzi e ziua ta, Radu Mihăileanu

Avea 22 de ani când a fugit din România. Dar nu a uitat această ţară în care s-a născut, a copilărit, a învăţat. A părăsit-o pentru a fi liber şi a revenit când începuse să adie în ea libertatea. A studiat la Paris Regia de Film. A fost asistentul unui important regizor – italianul Marco Ferreri. A învăţat de la mulţi, dar a vrut cu siguranţă să fie altfel în peisajul cinematografic european. A reuşit. A dobândit măiestria artistică. E Radu Mihăileanu, cineastul francez născut la Bucureşti, care astăzi, 23 aprilie, împlineşte 55 de ani. Pe această cale, Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.

“Bucureştiul ăsta mi-a plăcut la nebunie”
Nu am putut lua legătura cu Radu Mihăileanu în preajma zilei sale de naştere: nici la telefon – intra căsuţa vocală; nu a răspuns la mesajul trimis pe e-mail; nici pe Skype nu era activ. Nu e în firea lui să nu-ţi răspundă, ceea ce am dedus că Radu Mihăileanu ar putea fi într-o “arie fără acoperire”, unde probabil face prospecţii la viitorul său film. O fi călătorind într-o nouă cultură, pentru a o prezenta publicului cinefil. Poate e în Tanzania, căci şi-a propus un proiect în care să vorbească despre “un alt popor – puţin uitat – poporul maassai din Africa”. Ca toate filmele sale, şi acesta va fi o tragicomedie, stilul în care a realizat “Trahir”, “Trenul vieţii”, “Concertul” sau “Izvorul femeilor”.

Maturitatea cineastului rodeşte frumos. Într-un recent interviu îmi spunea că filmul e o pasiune. “Sunt ca orice artist un martor al epocii mele şi încerc să înţeleg epoca mea cu mult mai multă subtilitate. Sunt şi eu plătit ca orice om, am chirie de plătit, am copii – ca toată lumea. Dar e o pasiune, nici n-aş putea să trăiesc altfel. Şi pasiunea mea e să colind lumea, să înţeleg câte un pic de la fiecare”.

Vine în România cu drag. De fapt, ţara asta “e un drog” pentru el. Are nostalgia copilăriei bucureştene, a adolescenţei trăite în această urbe şi în alte locuri neuitate din România. Îi este dor şi de Vălenii de Munte, unde a copilărit. Îi este dor de acele momente când mergea (încă de la 5 ani) să vadă filme la Cinema Studio în preajma căruia locuia cu familia.

“Cinema Studio era la doar 50 de metri de la blocul în care locuiam. Stăteam pe Magheru, colţ cu Piaţa Romană, şi în fiecare duminică dimineaţa veneam la cinematograf (...). Bucureştiul ăsta mi-a plăcut la nebunie, chiar în epoca în care nu era lumină noaptea. Mă plimbam cu prietenii şi discutam despre politică, literatură, artă – cam despre toate”, îşi amintea, în discuţia noastră, Radu Mihăileanu. A iubit şi iubeşte limba română. O vorbeşte cu plăcere, chiar dacă au trecut mai bine de 30 de ani de când a plecat. Această dragoste o are de la părinţi, dar şi de la şcoală. Tatăl său a fost ziarist, iar mama, redactor-şef la Editura Tineretului. “Eram înconjurat de ei şi de prietenii lor – oameni de carte, oameni de teatru, coregrafi etc. Tata avea o bibliotecă superbă (...). Am crescut în această ambianţă, înconjurat de cărţi, de cultură, de o limbă frumoasă”, mărturisea Mihăileanu, care îşi doreşte să mai facă filme în România după cele realizate aici: “A trăda”, “Trenul vieţii” şi o parte din “Concertul”.

Are o calitate extraordinară: de a-şi păstra prietenii. Îmi vorbea într-un alt interviu despre scenografii Viorica Petrovici şi Cristian Niculescu, pe care îi considera “geniali”, lucrând împreună de la primul său film. Iată ce mi-au spus aceşti doi creatori, urându-i la mulţi ani prietenului lor Radu Mihăileanu: “Cele mai frumoase momente din viaţa noastră profesională legată de film se raportează la Radu Mihăileanu. Succesele lui le-am considerat şi succesele noastre. Fiecare premiu sau nominalizare am trăit-o ca şi cum ne-ar aparţine şi nouă. Echipele cu care lucrează la fiecare proiect sunt compuse din prieteni. Printre aceşti prieteni suntem şi noi. Această aniversare sunt sigură că o petrece printre prieteni şi probabil că se raportează la toţi cei care i-au fost aproape făurindu-şi opera. De fiecare dată, la aniversarea lui sau la sfârşitul unui film îi făceam cadou un desen sau o pictură. Acum am dori să-i dăruim o pictură imensă cu multe lalele în toate culorile pământului, profilate pe un cer imens. Îi dorim mulţi, mulţi ani sănătoşi, multă inspiraţie şi cât mai multe filme”.