Astăzi e ziua ta... Răzvan Mazilu!

"Voi continua să dansez..." Răzvan Mazilu împlineşte mâine 35 de ani. La mulţi ani!

"Aniversarea zilei mele de naştere mă prinde la muncă. Dar nu îndrăznesc să mă plâng, căci mulţi ar dori să fie, poate, în locul meu. Muncesc (adică fac artă) numai din pasiune şi cu foarte mare plăcere. Mă aflu în Grecia, la Atena, la al doilea spectacol pe care îl montez aici, într-un loc unde s-au născut teatrul şi dansul. Montez, deci, un spectacol de teatru şi dans, cu artişti greci, pe textul piesei «Când Isadora dansa» a dramaturgului american Martin Sherman. Abia aştept petrecerea pe care mi-au pregătit-o artiştii greci, să dansăm şi să ne distrăm, să râdem. Îmi place să râd. Îmi plac oamenii care râd, sau măcar zâmbesc, care gândesc pozitiv, care sunt optimişti şi care văd lucruri frumoase în (aproape) orice. Îmi plac oamenii care respectă, oamenii discreţi, oamenii care găsesc soluţii acolo unde totul părea imposibil. Îmi plac oamenii care iubesc arta şi artiştii. Parcă sunt din ce în ce mai puţini... Eu voi continua să dansez, să fac spectacole. Sunt singurele lucruri pe care sper că ştiu să le fac cel mai bine. Şi voi continua să mă gândesc la copii, la copiii talentaţi care vor să facă acelaşi lucru ca şi mine. Cel mai recent spectacol din proiectul meu dedicat ajutorării şcolilor de balet din România, spectacol ce a avut loc în luna februarie la Opera Naţională, a fost o nouă victorie, un nou semn că solidaritatea marilor artişti poate mişca munţii, poate schimba prejudecăţi şi poate oferi alternative la acest lest pe care îl târâm cu toţii după noi, cel al proastei organizări şi structurări a învăţământului românesc. Pentru că avem, cu toţii, această responsabilitate. Nu voi obosi să spun că şcoala românească de balet trece, în continuare, prin momente foarte grele. Eu sunt un coregraf care montează cu precădere în România, deci am nevoie ca tinerii dansatori să nu mai plece spre alte zări mai calde. Sunt curios să aflu câţi dintre adolescenţii de azi mai ştiu cine a fost Isadora Duncan. Sau câţi mai citesc măcar o poezie. Sau ascultă Beethoven.

În acelaşi timp, trebuie să recunosc că sălile de spectacol sunt pline. Sunt mulţi tineri care fug de-acasă şi vin la teatru, cel puţin la spectacolele mele. Văd asta la aplauze.

Nu îmi place când se termină stagiunea. Devin nostalgic. Intru în teatru şi privesc scena goală, ca o cutie neagră cu podea de lemn, o cutie care păstrează încă ecouri, cuvinte, mişcări, paşi din spectacolele care abia s-au terminat. Îmi doresc, îmi promit să fac spectacole bune, şi mai bune, foarte bune, emoţionante, bulversante. Măcar unul. Măcar un moment, măcar o clipă să fie încărcată de emoţie, de magie. Sau, cum spunea cu umor şi autoironie Isadora Duncan în piesa mea din Grecia: «Îngerii te vizitează doar de câteva ori în întreaga carieră, restul e... varză»".