Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Teatrul este marea sa pasiune. De aici energia şi forţa de care are nevoie ca să facă să triumfe factorul uman din fiecare rol al său. Trăieşte intens viaţa fiecărui personaj pe care l-a dăruit publicului, scenei. În afară de talent, este nevoie şi de disciplină. Întreaga sa fiinţă emană optimism, voioşie explozivă, iar farmecul său unic vitalizează mii şi mii de spectatori. Oricât de tare ne place să credem că este o actriţă de comedie, în fapt, Rodica Popescu Bitănescu adoră rolurile de compoziţie, acolo unde poate împleti lacrima cu zâmbetul. Acest lucru s-a văzut clar în “Gaiţele”, de Alexandru Kiriţescu, unde a interpretat rolul Zoiei, sora Anetei Duduleanu. A jucat cu simplitate, eleganţă şi fineţe, nu a vrut să se vadă, nu a vrut să se audă, nu a vrut parcă să deranjeze. Nu a vrut să fie ostentativă. Rodica Popescu Bitănescu şi-a sărbătorit la 5 august ziua de naştere, iar Jurnalul Naţional îi urează La mulţi ani!
“Seara în care tu, actorul, poţi să vrăjeşti, să ai magie, este o seară rară”
“Românii simt nevoia să se scrie despre ei, probabil că acesta este secretul succesului pieselor mele”
“Teatrul este viaţa mea. Nu mă interesează nimic altceva în afară de teatru. Şi când spun teatru nu pot să nu mă gândesc la rolul soacrei din «Micul infern» de Mircea Ştefănescu. Mă gândesc tocmai pentru că am văzut-o cu ani în urmă pe marea noastră actriţă Silvia Dumitrescu-Timică, care a fost genială în acest rol. Veneau mase de oameni veneau s-o vadă la Teatrul Nottara. Spectacolul a fost pus de regretatul regizor Mihai Berechet. O mai vizitam eu pe acasă când era singură, bătrână, bolnavă şi toată lumea uitase de ea, din când în când îi mai dădeam câte un telefon. Stătea într-un bloc la Piaţa Amzei şi o vedeam destul de rar. S-a purtat extraordinar de frumos cu mine acastă mare actriţă, atunci când eu am intrat în Teatrul Naţional. A fost de o delicateţe, de o fineţe incredibile. Era atentă cu mine, nu-mi venea să cred că o actriţă atât de mare se poartă atât de frumos cu o începătoare, o nouă angajată a Teatrului Naţional. Lucrul acesta nu l-am uitat. Într-una din acele vizite, stând de vorbă mi-a spus: «Rodica, tu semeni puţin cu mine la faţă, ai aceiaşi pomeţi, aceeaşi privire, eşti o fată talentată, muncitoare, aş dori foarte mult ca spre anii tăi de maturitate profesională să te gândeşti la personajul Soacra din «Micul infern», pe care l-am jucat eu». Am rămas mută şi i-am spus: «Silvicela (că aşa îi spuneam), crezi aşa ceva? Îmi faci un mare compliment». «Da». Mi-a rămas lucrul acesta in cap. Mi-a recomandat să fac acest rol la un moment dat. Este un rol de compoziţie, care trece prin toate fazele. Pleacă în actul I de la 50 de ani, ajunge la actul II la 80 de ani, până la actul III la 90 de ani. Un personaj superb al unei piese scrise extraordinar de bine. Are replică, iar rolurile foarte ofertante pentru actori. Am ajuns şi eu să joc în «Micul infern» şi să muncesc alături de o echipă extraordinar de talentată la Teatrul Naţional, în regia lui Mircea Cornişteanu. Eu nu mi-am dorit nici foarte tânără să joc Julieta sau Desdemona, pentru că mi-am dat seama că nu sunt pentru mine aceste personaje. Trebuie să ai simţul măsurii, trebuie să vezi unde ai putea să te încadrezi, ce ai putea să faci. Compoziţii sunt toate rolurile, la orice vârstă.
În fiecare seară, noi, actorii, trebuie să avem talent. Dar seara în care poţi să vrăjeşti, să ai magie, asta este o seară rară. Dacă poţi să ajungi acolo este fantastic. Eu am văzut actori foarte mari când am intrat în Teatrul Naţional. Eram după un an petrecut la Iaşi, am dat concurs şi am venit la Teatrul Naţional şi urmăream la arlechin, din culise, intrările şi ieşirile marilor actori. Şi am văzut nişte seri magice. Actori mari, Alexandru Giugaru, Eugenia Popovici, Silvia Dumitrescu-Timică, Constantin Bărbulescu, Marcel Anghelescu, ar fi păcat să uit pe vreunul dintre ei, că au fost foarte mulţi. Foarte mari actori pe care i-am apucat şi cu care am şi jucat şi am furat, între ghilimele, meserie cât am putut de la ei. L-am iubit şi l-am adorat pe Dem Rădulescu, Bibanu, cum i spunea. Acest om făcea comedie cu o credinţă pe care puţini actori o au. Dem Rădulescu era un actor de public, el nu putea să repete mult, se plictisea, pentru că era un om extraordinar de spontan care-şi făcea foarte repede personajul. El simţea neapărat nevoia de public. Dintr-un punct de vedere mă asemăn pe undeva cu Dem Rădulescu, pentru că eu nu sunt actriţa care să repete enorm, eu simt repede drumul personajului. Mie îmi place mult să fac tragedie. Ion Cojar a simţit lucrul acesta, că am filonul tragic în mine, toată lumea spune asta, dar îmi plac rolurile de mare sensibilitate, rolurile care te solicită mai mult spiritual. De asta eu am scris piese de teatru. Trebuie să le întindem şi celor tineri o mână de ajutor, trebuie să scriem pentru ei. Să-i distribuim, să-i învăţăm meserie. Să ia de la noi, pentru că meseria aceasta se învaţă încontinuu, se fură, între ghilimele, în sensul bun al cuvântului. Legătura noastră cu tineretul trebuie să fie una spirituală. Să-i simţim pe cei tineri, pentru că ei au nevoie de noi.
Ador muzica de operă, îl ador pe Verdi, îl ador pe Wagner, care e foarte greu de ascultat. Mie îmi face bine Wagner, mă linişteşte, el care a scris şi a fost foarte neliniştit. Nimeni nu s-ar aştepta să-mi placă Wagner. Ascult muzică veselă, dar ador muzica clasică, preclasică şi muzica de operă. Nu m-a învăţat nimeni, nu am fost formată, nu am avut ocazia să cunosc muzica de operă. M-am dus de mică. Ascultând radio, m-am fixat pe muzica aceasta, mă înalţă spiritual, îmi face bine, devin optimistă, mai sensibilă. Îmi vin idei şi scriu un fragment. Fie că este comic, sensibil, tragic. Îmi place enorm Cehov. Piesele lui sunt nişte mari tragedii, deşi el le spune comedii. Noi râdem la tragediile altora. Îmi place enorm Durrenmatt, îmi place Eugen Ionesco, îmi place hazul absurd, mor de plăcere. Îmi place să scriu piese de teatru, să descopăr ce se întâmplă între noi, în România, în fiecare zi. Cum primesc oamenii tot ce se întâmplă cu ei, cum văd. Românii simt nevoia să se scrie despre ei, probabil că acesta este secretul succesului pieselor mele”.
