Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
“Mi-am iubit profesia, am stimat-o. În fiecare film laşi cîte ceva din tine. Dacă ai fi nepăsător şi rece ai rămîne veşnic precum «Luceafărul»“, mărturisea Sebastian Papaiani. Astăzi, maestrul împlineşte 72 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.
“Mi-am iubit profesia, am stimat-o. În fiecare film laşi cîte ceva din tine. Dacă ai fi nepăsător şi rece ai rămîne veşnic precum «Luceafărul»“, mărturisea Sebastian Papaiani. Astăzi, maestrul împlineşte 72 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.
“Nu îmi place să vorbesc despre mine, pentru că asta ar înseamna
că mi-au murit criticii. Ceea ce pot spune este că nu-mi place să fiu în faţă întotdeauna.
Mai ales dacă e vorba de tramvai! Pe vremuri, cînd erai în faţă te împingeau toţi
ca să coboare! Nu mă consider celebru, pentru că ar trebui să fiu Leonardo Da
Vinci sau Einstein. Îmi este suficient să fiu iubit.
Un actor trebuie să fie înainte de toate adevărat. Nu trebuie să se prefacă niciodată. Este bine să te poţi preface... adevărat. De fapt, acesta e talentul. El nu are o formulă, precum teorema lui Pitagora. Dacă nu eram actor, poate că astăzi eram inginer mecanic. Făceam motoare de maşini, de avioane, de motociclete...
Nu pot să fac diferenţe între două arte precum teatrul şi filmul, dar vă pot spune o poveste în strictă legătură cu cele două: copilul meu, cînd era micuţ-micuţ, a crescut undeva la ţară. A fost sub protecţia socrilor mei pînă la vîrsta şcolară. Acolo a trăit pînă la 6 ani. Mergeam la el cam la două săptămîni împreună cu mama lui, soţia mea. De fiecare dată cînd parcam maşina în curte, el venea către noi şi ne spunea: «Matata? Tamama?». Nu ştia pe care să-l strige primul sau care este cel mai important. Nu putea face diferenţe, la numai 2 anişori cît avea atunci. Amesteca în aşa fel cuvintele, pentru că ne voia pe amîndoi. Aşa au fost pentru mine... teatrul şi filmul. Şi totuşi dacă ar fi să aleg... există două roluri care mi-au rămas foarte aproape de suflet: Bătrînul Sorcovă din spectacolul «Domnişoara Nastasia» şi Făniţă din filmul «Un surîs în plină vară».
În viaţa mea, lucrurile au curs de la sine. Nu sînt un visător.
Nici nu-mi aduc aminte să fi visat la ceva anume, pentru că viaţa mea a fost
foarte normală. Cînd eram copil de 6 ani îmi doream să fiu fotbalist. Drumul m-a
dus spre acest vis şi am fost fotbalist profesionist. Pe mai departe nu am mai
visat, pentru că nu ştiam că voi deveni actor. M-a împins destinul. Nici nu am
apucat să-l întreb ce o să fiu. O dată ce am ajuns ce sînt, destinul s-a oprit lîngă mine şi m-a întrebat: «Ei! Ce zici?», mi-a
spus el. De fapt, destinul sînt eu. Aş fi preferat să trăiesc într-o perioadă
de purificare, în acea perioadă în care şi despre care a scris Alexandre Dumas.
Mi-aş fi dorit să fiu un muschetar. Şi mai e ceva... îmi urez de ziua mea să
ajung la performanţa unsprezece şi patru pe suta de metri!”
Veridicitate
“Într-o piesă de
teatru, un spectator a venit în rampa scenei. Eu nu mă oprisem din plîns şi mai
aveam o lacrimă... în geană. A pus degetul, mi-a luat lacrima şi a băgăt-o în
gură să vadă dacă e adevărată sau nu. După care a zis: «E sărată!»“
Sebastian Papaiani, actor
