Astăzi e ziua ta: Vasile Şeicaru

"Rareori mă uit în cartea de identitate. Ea este în fond doar un act ca oricare altul, pe care îl arăţi uneori pentru a ţi se recunoaşte codul numeric personal. Anii trecuţi şi cei rămaşi ţin de câtă iubire ai consumat, de câtă mai eşti în stare, de cât de re­pede poţi fugi de rău sau de cât de mult îl cauţi pe Dumnezeu! Eu ştiu că el există, chiar dacă uneori mă mai în­cearcă. Principalul lucru care mi se întâmplă în continuare e că nu ştiu să mă uit cu ură către cer! Poate că ar trebui să încerci şi tu!", ne povestea sărbătoritul nostru. Ine­puizabilul artist Vasile Şeicaru îm­pli­neşte mâine 59 de ani. La mulţi ani!


Iubesc partea aceea nevăzută din mine
"Ziua mea nu prea mai e un moment aniversar, că nu mai simt eu, nici nu mai vreau. Îl trăiesc mai mult în minte! Una e să faci acum un chef (pe care normal că o să-l  fac), da' nu cum îţi închipui, ci aşa cât să se potrivească cu vârsta pe care o port acum pe umeri, şi alta a fost atunci, când aveam 30, şi nu-mi păsa că timpul trece, nici măcar nu-l vedeam, că de privit... privesc mai mult în urmă. Vinovată e zodia asta, a Racului. Acum, mai important pentru mine e să ţin echilibrul între spi­rit şi trup, că dacă nu-l stăpânesc, se duc toate la vale, aş deveni uşor ridicol, visurile mele ar putea părea desuete şi lumea ar putea vedea pe scenă un clovn cu prea mult fard pe faţă, iar sângele de sub el prea străin, mult prea străin... S-au întâmplat cam toate în viaţa mea de până acum. Pe unele nu mi le-am dorit, nici măcar nu le-am bănuit, dar accept planul pe care l-a făcut Dumnezeu pentru mine... În rest crezi că este important pentru cineva cât de morale îmi par vremurile pe care le trăiesc acum sau cât de dreaptă mi-aş dori calea care mi-a mai rămas de aici înainte de umblat?... Iubesc partea aceea nevăzută din mine care mă linişteşte, una tainică, de care pot să dispun numai eu, fără să am acceptul nimănui. Dacă aş avea capacitatea de a retrăi în timp real cele mai frumoase trei amintiri, acestea ar fi: copilăria mea inocentă, naşterea băiatului meu şi... atâta iubire pri­mită cât nici acum nu înţeleg cum de a încăput în sufletul ei atât de frumos! Am trăit prea intens la 20 de ani, am dormit puţin, am visat şi mi-am dorit poate prea mult... Astăzi mă revăd într-un peisaj luminos, însă uneori, cel de azi, cu degetul arătător întins, şopteşte mai degrabă spre a nu fi auzit prea clar...«Cine te crezi, nu ţi se pare că ai visat cam mult? Că ai îndrăznit spre-a cuteza prea mult?... Carnavalul e aproape de final, n-aş spune că-ţi stă rău zâmbetul ăla pe faţă, din contră...»! Dacă mi-am propus prea mult, şi am realizat prea puţin, cât mai contează acum? Din ce mi-e dat să văd, văd atât de puţin, încât mai bine închid ochii pentru o clipă, îmi trec mâna peste frunte, mai privesc puţin peste umăr fără să mă întorc, şi mai aleg pentru a nu ştiu câta oară o cale din cele care încă mi se mai deschid... Tot mai aud acorduri de chitară, mă mai cheamă nevoia de aplauze pe care încă, iată, le mai primesc... Semnele care mi se arată sunt bune, aşa că nu ştiu de ce n-aş mai îndrăzni încă să mai păşesc.

Am puţini prieteni. Mă refer la cei trăiţi, nu la cei făcuţi, că din cei făcuţi am prea mulţi, dar nu ştiu dacă şi cât contează. Celor care mă iubesc le întorc dragostea mea cu plecăciune. Ştiu că iubirea e de natură divină. Ea nu poate nici minţi, nici urî, nici nu poate fi jurată strâmb, dar nici jucată prost, pe o scenă şubredă. Şi dacă e de natură divină, ea vine de la suflet, şi sufletul e mai apoi purtat...«The spirit carries on»...! Dacă ar fi să mă gândesc la o întrebare pe care ai vrut să mi-o pui şi n-ai avut inspiraţia necesară, aş spune fără să răspund, fără să mă gândesc prea mult:... «Vale, care e diferenţa dintre om şi artist?... Dar distanţa între om şi cer?...». Răspunsurile?... Nu ştiu dacă ţi le-aş putea da, dar ştiu că adesea sigur am încercat."