Avem sau nu avem dreptul la fericire?

"Omenirea este convinsă că prin naştere are un drept consacrat la fericire, credinţă fundamental greşită, căci în tot timpul vieţii omul aleargă după ea ca o himeră. Ne rămâne speranţa, care, nu-i aşa, nu moare niciodată?.." Realitatea Ilustrată, 9 februarie 1933

Omenirea este convinsă că prin naştere are un drept consacrat la fericire, credinţă fundamental greşită, căci în tot timpul vieţii omul aleargă după ea ca o himeră. Ne rămâne speranţa, care, nu-i aşa, nu moare niciodată?

Aproape că nu există om care să nu nutrească ide­ea că a moş­tenit prin naştere un drept la fericire, de unde rezultă că atunci când n’are această senzaţie, se uită în juru-i, în căutarea unui ţap ispăşitor – soţul, soţia, doctorul, patronul, guvernul, capitalistul, etc – sau cineva trebuie să-i închidă drumul către fericire.

Iată însă că, doctorul Foster Keneedy, afirmă că omul n’a avut parte niciodată prin naştere un drept la fericire sau la altceva decât la moarte. Ceeace face din fericire o imposibilitate, este în primul rând faptul că natura are la bază un crud principiu de destrucţie. Omul se întreţine omorând şi mâncând diferite animale; vegetalele formează un alt capitol al hranei omului; vieţile animalelor inferioare se continuă printr’unul din aceste principii sau prin ambele şi, dacă aprofundăm cercetările, vedem chiar în regnul vegetal, plante ce se strangulează. Microbul, cea mai mică vietate, completează cercul de suferinţe şi cruzimi al nefericirii, rozând şi ucigând pe om, cea mai desăvârşită formă a vietăţii.

Ceeace face pe oameni să blameze medicina pentru inca­pa­ci­­tatea ei de a-l ţine într-o perpe­tuă stare de sănătate şi mul­ţu­mire, este credinţa pe care o cultivă, inoculând-o şi copiilor lor, că au un drept la fericire. Singurul drept al naşterei este dreptul de a muri. Natura intenţionează să ne ucidă şi reuşeşte. Deci campania întreprinsă de medicină împotriva morţei, nu poate fi decât un eşec. Am studiat şi suprimat multe din formele suferinţei, dar lumea aşteaptă acum dela noi să su­pri­măm moartea. Asta întrece însă posibilităţile noastre. Organizaţia socială de astăzi garantează tuturor acelora care-i respectă legile, dreptul – nu la fericire, ci la ur­mă­rirea ei. Şi din leagăn până la groapă, fiecare din noi aleargă după ea, asemeni câinilor de curse, pe urmele unui iepure electric. Totuşi, tragedia nu o deslănţuie imposibilitatea de a prinde ie­pu­rele fericirii, ci faptul că atunci când l-am prins, nu-l putem ţinea decât prea puţin, în raport cu formidabila desfăşurare de forţe prin care am atins această realizare.

Această goană disperată şi zadarnică după un curcubeu, a existat întotdeauna, chiar pe vremea când se scria Vechiul Testament. Dar cum această vânătoare dezolantă nu prea părea demnă de o justă şi bună providenţă, autorii acestei prime părţi din scriptură au emis teoria, că lucrurile au stat cu mult mai bine la început, pe vremea când Adam şi Eva s’au pomenit în grădina Edenului. Filozofii au spus adesea că fericirea nu depinde de bogăţie, putere sau faimă, pentru a căror dobândire omul luptă necontenit, ci de ceva lăuntric. Întâmplarea a făcut ca această clasă de cugetători să aibă dreptate, deşi nu prea posedau subiectul asupra căruia se pronunţau.

Ştiinţa a descoperit în ultima vreme că într’adevăr, fericirea vine “dinăuntru”: mulţi ani glanda adrenală a fost cunoscută ca sursă a adrenalinei, un puternic stimulent ce se varsă în sânge în clipe de groază sau de furie, dând omului sau animalului un surplus de forţă muşchiulară, pentru luptă sau fugă. Această substanţă este secretată de partea interioară a glandei. S’a descoperit însă de curând, că pătura exterioară sau cortexul secretă o substanţă neidentificată încă şi care injectată în sângele cuiva, îi dă senzaţie de fericire generală. După cum vedeţi, am dat în sfârşit peste elixirul fericirii! (I. GR.)

Natura fericirii

“Este fatal să ne întrebăm pentru ce oare este natura atât de avară cu substanţa fericirei când ar fi putut aranja în aşa fel încât fiecare dintre noi să treacă prin viaţă râzând şi amuzându-se, indiferent de ce s’ar fi petrecut în jurul nostru? Unul dintre răspunsuri ar putea fi că lumea aceasta, departe de a se numi împărăţie a fericirei, este atât de primejdi­oa­să şi de plină de dificultăţi încât pentru a trăi şi a-şi salva specia, o creeatură trebue să-şi ascută spiritul luptând cu încordare întreaga zi şi dormind noaptea doar cu un singur ochiu.”

Realitatea Ilustrată, 9 februarie 1933

“Dela copilul care se pomeneşte în mijlocul unei cofetării cu dreptul de a-şi însuşi tot ce-i pofteşte inima, până la bărbatul care a dobândit cea mai încântătoare femee din lume, facem cu toţii penibila constatare că o fericire prea mult gustată, devine obositoare şi indezirabilă. Se presupune că o realizare de supremă fericire este căsătoria a doi tineri îndrăgostiţi. Dar repeziciunea cu care se evaporează această fericire, e strigată zilnic de mii de voci, în cursul proceselor de divorţ, unde aflăm că în majoritatea cazurilor încep chiar din luna de miere.”

Realitatea ilustrată, 9 februarie 1933