Cum arăta Orientul de odinioară

Un nonagenar egiptean ne povesteşte moravurile ţării sale, pe vremea cînd era tînăr şi însetat de viaţă. Sînt revelaţii admirabile!

Realitatea ilustrată, 12 mai 1933

“Ehei! Copilul meu, ce viaţă era odinioară!  Eşti sigur, Nasr Edin-Bey, că nu regreţi decît viaţa de odinioară? Atunci erai tînăr, frumos, puternic, viaţa îţi surîdea... Dă-mi voie să-ţi spun adevărul... ca şi celorlalţi, nu-ţi pare rău decît după după tinereţea d-tale... Ochii mici îi sclipiau de inteligenţă sub fruntea lată. Cu toate că era nonagenar, Nasr Edin-Bey îşi păstrase statura impunătoare. Tatăl său servise în armata lui Mohamed Ali, iar el ocupase posturi însemnate în guvernămînt. Obrazul îi era încadrat de o barbă lungă, albă pe care o mîngîia din cînd în cînd. Vorbia rar:

– Întrebai de tinereţea mea? Dar nu o regret deloc. Am trăit din plin, intens. Nu mi-am tîrît tinereţea, cum fac tinerii din ziua de azi. Pe vremea mea, cînd erai tînăr se petrecea, se făceau nebunii. Astăzi, tinerii îmbătrînesc înainte de vreme. Crede-mă pe mine, nu regret decît viaţa sau, mai bine zis, felul de trai de odinioară... Nasr Edin-Bey m’a cunoscut de cînd eram copil. L-am auzit adeseori, povestindu-mi istorioare minunate, despre vremurile trecute. De cîte ori nu a evocat în faţa mea episoade din viaţa lui? Niciodată nu mă săturam ascultîndu-l. Fiindcă ştia să povestească frumos!

– Vrei să-mi povesteşti cum se făceau pe vremuri căsătoriile?

– Ceremonia căsătoriei era precedată de mai multe serbări. Cea mai însemnată era “Zefet-el-hamam-ul” (procesiunea băii), care se făcea de obicei Miercurea sau Sîmbăta înainte de nuntă. În ziua aceea, mireasa se îndrepta cu mare alai spre baia publică. Înaintea cortegiului păşiau muzicanţii, cari cîntau din oboae, bătînd toba. Urmau fete tinere, îmbrăcate în “habarch-ul” de mătase neagră sau albă. Un maestru de ceremonie conducea alaiul, înarmat cu un baston de palmier. Înaintea miresei mergeau copile micuţe, pe care ea le urma cu paşi mărunţi. Era învăluită din cap pînă în picioare într’un caşmir roşu şi susţinută de două femei, care o conduceau. Deasupra capului ei se legăna un baldachin de muselină, purtat de patru bărbaţi. Adeseori erau invitate “gazieh-ele” şi “alme-ele” pentru a înveseli şi mai mult pe prietenele miresei. În urmă, alaiul se întorcea în aceeaşi ordine spre casă. După baie, începe serbarea numită “Leilet el heneh”, noaptea henehului. Se împart ceşti de cafea, şerbeturi şi răcoritoare, atît pentru bogaţi, cît şi pentru săraci.

– Mi-ai făgăduit să-mi vorbeşti despre “alme-e”.

Nasr Edin-Bey mă priveşte cu şiretenie, făcându-mi cu ochiul:

– Erau fetele cele mai frumoase. Meseria lor era dansul şi cîntul şi cea mai mare parte din ele erau de moravuri uşoare. Alme-ele cele mai celebre aparţineau tribului Ghawazy. Dansau în interiorul haremului la anumite ceremonii, cum este cea a nunţii, sau la naşterea unui copil. Uneori erau chemate pentru a înveseli adunările de bărbaţi. Atunci dansurile lor erau extraordinar de lascive. Nu aveau altă îmbrăcăminte decît pantalonii şi o tunică de voal, foarte transparentă. Unul dintre cele mai frumoase şi mai voluptoase dansuri ale Almeelor era dansul muştelor. Dansatoarea se prefăcea că este înţepată de o muscă şi se desbrăca succesiv de tot ce o acoperia, căutînd insecta ce-o ciupise.

Un alt fel de fantezie

“Încercuit de fantasme, e greu să mai ai puterea de a vedea realitatea. Numai realitatea e necunoscută – asta e ciudăţenia – şi totuşi noi preferăm imaginaţia fiindcă, într-o formă mai schimbată, ea ne oferă clişeele de care avem nevoie. Dacă nu s-ar interpreta ca un paradox, aş spune că fantezia e lipsită de fantezie. Fantezia e statică şi monotonă, ea nu face decît să coloreze puţin vechile achiziţii ale minţii… De cîte ori mă las copleşit de imaginaţie, de cîte ori mă las învăluit de vraja altor lumi, chiar mai spirituale, am totuşi o senzaţie de mizerie, de promiscuitate…”

“Spirite dintre cele mai adînci susţin că noi nu ne temem de moarte, ci de ceea ce ne imaginăm noi despre moarte. Tema morţii depăşeşte puterea şi experienţa mea, aşa că nici n-am să-i aprob, nici n-am să-i dezmint pe filozofi; această imaginaţie născută din frică ne torturează, transformă viaţa într-un coşmar, dar noi nu ne mai dăm seama cine a generat-o. Vedem adeseori că un fapt odată împlinit stîrneşte mai puţină spaimă decît ceea ce ne imaginăm noi. Unde e imaginaţie, acolo se află şi frica. Oamenii cu putere de imaginaţie trăiesc într-un permanent amestec de infern şi paradis…”

Teodor Mazilu “Ipocrizia disperării”, Editura Albatros, Bucureşti, 2002