Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Discuţiile despre morală au preocupat întotdeauna inteligenţa şi sensibilitatea umană. Cineva spunea că existenţa florilor şi a suferinţelor lui Dostoievski e cea mai bună dovadă că viaţa merită trăită…
“Discuţiile despre morală au preocupat întotdeauna inteligenţa şi sensibilitatea umană. Cineva spunea că existenţa florilor şi a suferinţelor lui Dostoievski e cea mai bună dovadă că viaţa merită trăită… Omul s-a întrebat întotdeauna ce este moral şi ce nu este moral. El a simţit întotdeauna că unele lucruri sînt permise şi altele nu. E cunoscută celebra frază a unui filozof în care se laudă nobleţea omului şi pe care mi-o amintesc în toate nopţile senine: Două lucruri mă tulbură în univers – spunea filozoful –, bolta înstelată a cerului şi morala interioară a omului… Noi n-avem grija de a străluci în această căutare, nici de a născoci fraze memorabile, nici de a uimi pe cineva… Raza noastră de cercetare este, de asemenea, foarte restrînsă. Noi ne vom ocupa doar de morala individuală, de problema relaţiilor noastre cu ceilalţi. Este morala o descoperire interioară sau un şir de reguli? Este morala o expresie a iubirii sau o ştiinţă exactă precum geometria? Se poate trăi în afara moralei? Există undeva un teritoriu care se poate numi «dincolo de bine şi de rău»? Există morală sau reguli de morală?...”
"Problema moralei
– eterna întrebare, ce este bine şi ce este rău – m-a preocupat cu înverşunare şi
durere din primii ani ai tinereţii. Cu prestigiul nopţilor mele de insomnie pot
să afirm, în linişte, că omul este o fiinţă morală. Sentimentul vinovăţiei e
cea mai bună dovadă că omul nu poate trăi în afara moralei. Orice încălcare a
moralei se face cu bună-ştiinţă, de aceea nu există circumstanţe atenuante. A
te situa în afara moralei înseamnă a trăda condiţia de om. Dar este morala o
suită de reguli care trebuie respectate, ca regulile de circulaţie? Nu. Eu nu
cred asta…”
Teodor Mazilu, “Ipocrizia disperării”, Editura
Albatros, Bucureşti, 2002
