Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cineva îmi mărturisea cu mândrie – cu acea mândrie ridicolă pe care o răspândesc întodeauna cei ce-şi laudă viaţa interioară – că de câte ori comite o greşeală, îşi dă seama de ceea ce face, are, crede el, o stare de conştiinţă.
Cineva îmi mărturisea cu mândrie – cu acea mândrie ridicolă pe care o răspândesc întodeauna cei ce-şi laudă viaţa interioară – că de câte ori comite o greşeală, îşi dă seama de ceea ce face, are, crede el, o stare de conştiinţă. “Cel puţin eu – îşi continua prietenul spovedania – de câte ori înfăptuiesc o mârşăvie, mă zbucium. Îmi pare rău, am remuşcări. Alţii n-au nici măcar asta...” Recunosc, nici remuşcările mele, nici ale altora nu-mi inspiră încredere. Din faptul că săvârşea o fărădelege zbuciumându-se, el se simţea superior etic celui care săvârşea aceeaşi fărădelege fără să se zbuciume. Faptul că se zbuciuma îi dădea dreptul la orice... Morala lui era satisfăcută prin simplul fapt că săvârşea răul fără prea multă voie bună... În mintea
prietenului meu se crease iluzia că acest zbucium ar fi expresia conştiinţei care protestează. Conştiinţa nu este un tribunal interior, aşa cum credem adeseori... Iubirea nu triumfă, ea există pur şi simplu. Remuşcarea care se repetă aproape mecanic face parte integrantă din răul săvârşit. Remuşcarea poate fi şi o formă a vanităţii – imperiul vanităţii e mult mai întins decât bănuiam: “Eu nu sunt un individ insensibil, eu nu sunt o brută, eu de câte ori comit o mârşăvie am grijă s-o regret”....
- Teodor Mazilu
