Momente şi schiţe - D-l Goe

Ca să nu mai rămîie repetent şi anul acesta, mam’mare, mamiţica şi tanti Miţa au promis tînărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai. Puţin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre a veni în Capitală numai de hatîrul fiului şi nepoţelului lor.

I.L. Caragiale

Ca să nu mai rămîie repetent şi anul acesta, mam’mare, mamiţica şi tanti Miţa au promis tînărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai. Puţin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre a veni în Capitală numai de hatîrul fiului şi nepoţelului lor. Destul că foarte de dimineaţă, dumnealor, frumos gătite, împreună cu tînărul Goe, aşteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie să le ducă la Bucureşti. Adevărul e că, dacă se hotărăşte cineva să asiste la o sărbătoare naţională aşa de importantă, trebuie s-o ia de dimineaţă. Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fără zece a.m. D. Goe, cu un ton de comandă, zice încruntat:

– Mam’mare! De ce nu mai vine?... Eu vreau să vie! – Vine, vine acuma, puişorul mamii!, răspunde cucoana. Şi sărută pe nepoţel. Tînărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripţia pe pamblică: le Formidabile, şi sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Miţa, că "aşa ţin bărbaţii biletul".

– Vezi ce bine-i şade lui – zice mam’mare – cu costumul de marinel?

– Mamiţo, nu ţi-am că nu se zice marinel? – Da cum? – Marinal...

– Ei ziceţi voi cum ştiţi; eu zic cum am apucat... Vezi, că sînteţi proaste amîndouă?, întrerupe tînărul Goe. Nu se zice nici marinal, nici marinel...

– Da cum procopsitule...? – Mariner.

Parol! Care va să zică

" – Ce e? Ce e? sar cucoanele.

– Să oprească! zbiară şi mai tare Goe, bătînd din picioare. Mi-a zburat pălăria! Să oprească!!!

Tot într-un timp, iacătă conductorul intră să vază cine s-a suit de la staţia din urmă.

– Biletele, domnilor! Cocoanele arată biletele dumnealor, explicînd d-lui conductor de ce nu poate şi Goe să facă acelaşi lucru: fiindcă biletul era în pamblică. Dar avea bilet...

– Parol! Chiar eu l-am cumpărat! zice tanti Miţa. Conductorul însă nu înţelege, pretinde bilet; dacă nu, la staţia apropiată, trebuie să-l dea jos pe d. Goe..."


"Trenul a plecat... Mam’mare îşi face cruce, apoi aprinde o ţigară... Goe nu vrea să intre în cupeu; vrea să şadă în coridorul vagonului cu bărbaţii. – Nu!... nu e voie să scoţi capul pe fereastră, mititelule! zice unul dintre tineri lui d. Goe, şi-l trage puţin înapoi. – Ce treabă ai tu, urîtule? zice mititelul smucindu-se. Şi după ce se strîmbă la urîtul, se spînzură iar cu amîndouă mîinile de vergeaua de alamă şi scoate, iar capul. Dar n-apucă să răspunză ceva urîtul, şi mititelul îşi retrage îngrozit capul gol înăuntru şi-ncepe să zbiere. – Mamiţicoo! mam’mare! tantii!..."
(I.L. Caragiale, Opere, 1960, Editura de stat pentru literatură şi artă)