Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A început Postul Paştilor, perioadă premergătoare Sărbătorii sărbătorilor. Este cel mai lung şi mai aspru dintre cele patru posturi de peste an, fiind numit Patruzecimea, Păresimile sau Postul Mare.
Odinioară, în această perioadă, catehumenii erau pregătiţi spre a primi botezul de Paşti. Acest interval, deosebit de important pentru întreaga creştinătate, ne aduce aminte de postul de patruzeci de zile pe care Domnul Iisus Hristos L-a ţinut înainte de începerea activităţii Mesianice, de aici primind şi denumirea de Păresimi.
Sfântul şi Marele Post trebuie ţinut cu bucurie, nu cu întristare, altfel este asemenea unui pom neroditor. Părintele Sofian Boghiu ne îndemna, într-una din predici, la cumpătare, înfrânare şi iertare, subliniind că “postul nu este lăsat să omoare omul”.
Toate au fost rânduite cu pricepere
Unii nu postesc deloc, alţii postesc o săptămână sau câteva zile, în timp ce anumite persoane aleg să postească o săptămână la început şi o săptămână la sfârşit. Părintele Sofian spunea, totodată, că unii dintre cei care postesc adeseori se mai şi încurcă în înţelegerea postului. “Unii postesc ajunând mai ales vinerea - şi e foarte bine. Pentru că postul şi ajunarea dau bun prilej organelor noastre celor dinlăuntru să se repare - această «uzină» care suntem noi înşine şi care merge aşa, ca un automat: de pildă, nu ne dăm seama când se transformă pâinea în energie. Şi când postim, se bucură tot lăuntrul nostru, ne spune «mersi», pentru că se reface aievea. Aşadar, cine ţine post cu regularitate îşi face el însuşi foarte mult bine. Este la câte unii această panică: «Dacă nu mănânc, mor, ameţesc!» Nu-i adevărat. Postul armonizează şi înviorează tot lăuntrul nostru. Postul creştin, supravegheat şi ţinut cu înţelepciune, este recomandat de Sfinţii Părinţi, iar unii din ei aveau studii de medicină înaltă şi ei urmăreau să ne facă nouă bine, nu să ne chinuiască. Aşa că toate au fost rânduite cu foarte multă luciditate şi pricepere. Postul trebuie să fie luminat, consimţit de bună voie, nu cu ciudă, ci să fie ca o bucurie. Nu un post cu ciudă sau ţinut de frică, pentru că atunci stomacul resimte postul ca o mare suferinţă, iar mintea culege numai mătrăguna şi numai răutăţi. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un post netrebnic cu adevărat atunci când posteşte această aparatură fizică iar sufletul se revoltă. Nu aşa! Dumnezeu vrea ca totul să fie global, armonios; să postească şi trupul, dar să postească şi sufletul, şi atunci e postul cu adevărat binefăcător! Să se bucure şi cele dinlăuntru şi să nu se revolte gura şi limba că le-am pus la post. (...) Un post aspru se împleteşte cu rugăciunea şi cu meditaţia şi, mai ales, să-ţi postească şi gura în timpul postului. (...) În post contează foarte mult să vă iertaţi unul pe altul. Poţi să mori de foame, nu are nici un rost postul tău, până nu te împaci cu celălalt. Unii nu-şi vorbesc cu anii. Dar postesc fiecare post. Vai de postul lor!... (...) Nu vă temeţi de post. Postul nu e lăsat să omoare omul, ci să potolească patimile din noi. Dacă eşti bolnav şi posteşti, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Şi dimpotrivă, dacă mănânci prea bine, poţi fi oricât de sănătos, îndată te distrugi.”, accentua marele duhovnic.
Ultima duminică dinaintea Postului Paştilor este numită “a izgonirii lui Adam din rai”. Protopărinţii noştri, Adam şi Eva, au încălcat porunca Lui Dumnezeu. Au nesocotit postul rânduit din rai. Sfânta Scriptură ne spune că “Domnul Dumnezeu l-a luat pe omul pe care-l zidise şi l-a pus în rai ca să-l lucreze şi să-l păzească. Şi Domnul Dumnezeu i-a dat lui Adam poruncă şi i-a zis: «Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri!» (Facerea, 2, 15-17).
Prin respectarea Postului Mare, credincioşii îi cer iertare Lui Dumnezeu pentru păcatul săvârşit la începutul lumii, pentru a putea urca împreună cu Mântuitorul pe drumul greu al Crucii, prin intensificarea rugăciunii, prin înfrânare, prin înnoire duhovnicească şi mai ales prin smerenie, pentru a fi vrednici să trecem de la moarte, la viaţa veşnică. Fiul Lui Dumnezeu S-a jertfit pentru noi, suferind cea mai cumplită moarte, pe lemnul Crucii. A fost îngropat şi a înviat în cea de-a treia zi, cu moartea pe moarte călcând, dăruindu-ne viaţă tuturor, dar şi celor din morminte, la Sfânta Sa Înviere izbăvindu-i din iad pe morţii cei din veacuri.
Pogorârea la neamuri
ÎPS Bartolomeu Anania sublinia în Pastorala susţinută în 2010, la Sfintele Paşti: “Părintele Stăniloae spune, superb, că Învierea a început în iad. De pe Cruce El se pogoară întru cele mai de jos ale adâncului şi li se arată protopărinţilor Adam şi Eva, pe care-i ridică împreună cu cei asemenea încătuşaţi. Şi pentru ei murise pe Cruce şi faţă de ei avea de împlinit o făgăduinţă. Singura imagine potrivită este aceea a pogorârii Lui la neamuri, izvorâtă din geniul iconografiei bizantine şi atât de frumos rafinată în vechile noastre fresce şi miniaturi. Nimeni nu L-a văzut pe Domnul înviind, dar mulţi sunt cei ce L-au văzut înviat. (...) Că învierea «a început» în iad, e un fel de a spune, la măsura rostirii şi priceperii noastre. Nu e vorba de momente succesive, ci de simultaneitatea prezenţei Lui Dumnezeu. În acelaşi timp, Iisus era «în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul», după cum spune o rugăciune de taină a Sfintei Liturghii (...). Motivul pogorârii e foarte frecvent în imnografie. «Porţile iadului le-ai sfărâmat, Doamne», exclamă o stihiră din vecernia glasului al patrulea, iar una din cântările Sfintelor Paşti o spune mai pe larg: «Pogorâtu-te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice care-i ţineau pe cei legaţi, Hristoase»”.
