Publicistică: Despre absurdul existenţei

“Absurdul existenţei este o descoperire destul de recentă şi tocmai de aceea puţin suspectă; mi-e greu să admit că ceea ce n-a văzut Socrate a văzut Beckett..."

“Absurdul existenţei este o descoperire destul de recentă şi tocmai de aceea puţin suspectă; mi-e greu să admit că ceea ce n-a văzut Socrate a văzut Beckett. Dar, indife­rent de îndoielile mele, «absurdul existenţei» este un sentiment care a pătruns în conştiinţa unor oameni, s-a născut şi s-a impus o literatură a absurdului. Chiar şi eu am fost încadrat în graniţele strîmte şi fascinante ale literaturii absurdului. Absurdul existenţei nu este un adevăr obiectiv, implacabil, ci un sentiment – trecător ca orice sentiment, o senzaţie – înşelătoare ca toate senzaţiile. Gîndirea este adeseori un protest împotriva vieţii. Acest bagaj de adevăruri aprioric stabilite intră inevitabil în contradicţie cu mişcarea surprinzătoare a vieţii. E un adevăr psihologic că noi nu trăim viaţa, ci căutăm să identificăm în viaţă ideile pe care le-am stabilit de mult. Gîndirea nu regăseşte în viaţă ideile cu care s-a înarmat, viaţa nu confirmă gîndirea, şi atunci individul intră în panică. Mintea generează iluzii pe care viaţa le dezminte fără milă. Are viaţa vreo vină fiindcă noi i-am atribuit sensuri care nu-i aparţin ?...”

“Chiar şi ideea de «sens al vieţii» sau de «finalitate a vieţii» sînt mărginiri ale minţii înfricoşate; viaţa nu se pierde în subtilităţi, e o nebunie să credem că o realitate atît de complexă, alcătuită din miliarde de galaxii, şi-ar căuta un sens sau o finalitate. Dacă ar exista sens, ar însemna că viaţa ar fi o simplă demonstraţie abstractă care, o dată găsindu-şi sensul, s-ar epuiza mulţumită că şi l-a întîlnit. Dar sentimentul de absurd al existenţei nu se naşte numai din considerente filozofice. El se naşte mai curînd din contradicţiile pe care individul nu şi le lămureşte…”

Teodor Maziul: “Ipocrizia disperării”, Editura Albatros, Bucureşti, 2002