Robii unui labirint subteran

"Pe timpuri, canalele erau curăţate de robi şi de puşcăriaşi. Sînt şi azi robi moderni, care trebuie să intre în bezna de miasme ucigătoare a catacombelor bucureştene..." • Realitatea ilustrată, 18 mai 1933

“Toţi afară! Se simte «gazul dul­ce»! Repede afară!” – răcni cu voce puterni­că şeful de echipă al lucrătorilor-canalagii.

Din bezna canalelor, ce se’ncrucişau sub pămînt, văzui umbre de oameni alergînd spre camera de îmbinare subterană, unde mă aflam. Erau lucrători cu cisme de cauciuc – lungi cît piciorul – şi combinezoane largi, ţinînd în mîini felinarele lor electrice, care în întunericul bolţilor betonate apăreau ca nişte licurici.

“Repede! Sus!” ordonă energic şeful de echipă. “Urcă-te şi d-ta, domnule” – adaugă el, luîndu-mă de braţ şi ducîndu-mă grăbit spre gura de eşire.

Începui să mă caţăr pe scoabele de fier, prinse în peretele vertical al tunelului; o făceam contrariat şi plictisit. Împreună cu colegul fotograf, eram primii re­presentanţi ai presei, cari ne co­boram în labirintul din subsolul Bucureştilor. Speram să facem o anchetă interesantă şi acum pla­nul se zădărnicia.

“Lipseşte un lucrător!”. După mine eşise şi şeful de echipă, începînd să-şi numere lucrătorii: “Sînt numai nouă! Lipseşte unul… Repede, ridicaţi toate capacele camerelor de vizitare vecine, ca să se ventileze” – spuse el. “Eu mă cobor jos, să văd ce-i acolo…Pregătiţi funia” – mai strigă el, dispărînd în fund. Unul dintre lucrători însoţi pe şef în această nouă expediţie, care devenise acum mai primejdioasă. Plini de grijă, toţi ceilalţi erau îngrămădiţi la gura cana­la­lui. Dăduseră drumul în adîn­cime unui capăt al funiei. Celălalt capăt era înfăşurat de scripetele macaralei, înţepenită pe stradă, deasupra “camerei de vizitare”. Peste un minut văzurăm – în fund la o adîncime de zece metri sub nivelul străzii – apărînd pe cei de acolo, cari aduceau corpul lucrătorului… dispărut… Îl legaseră de subsiori şi pe cînd îl trăgeau în sus, apa se scurgea de pe dînsul. Înţelesei, că pierzîndu-şi cunoş­tinţa, căzuse în mocirlă. Era un noroc că nu se înnecase…

Fu întins repede pe trotuar cu faţa în sus. Livid şi cu ochii închişi, inspiră milă şi groază.

Doi lucrători – obicinuiţi, se pare, cu asemenea întîmplări – îl apucară cu putere de cîte un braţ, începînd să i le mişte în mod ritmic. Braţele erau apropiate, simultan, cu coatele pe piept; apoi ridicate şi întinse deasupra capului. I se făcea respiraţie artificială.

Unul îngenunchie lîngă corpul tovarăşului neînsufleţit şi puse urechea în dreptul inimei.

“Daţi-i mereu înainte, că trăeşte!” – spuse el celor cari mişcau braţele.

Faţa vînătă a celui culcat pe trotuar începu să se lumineze treptat… Peste un minut res­piraţia îşi reluă mersul normal… La un moment dat, accidentatul deschise ochii, spre marea bucurie a celor de faţă şi începu chiar să zîmbească.

“Du-te dracului, mă, că ne-ai speriat!” – îi spuse rîzînd unul.

“Să te ceri la lucru afară… că eşti slab, bre!” – adaugă altul. “Tu eşti bun la autocisterne sau la alte treburi, nu să ne’ncurci p’aici!”

Uneori sînt incendii în canale. Cei ce se preumblă prin faţa vi­trinelor din Calea Victoriei, ori trec cu automobilul sau tram­wayul pe străzile oraşului, nici nu bănuesc că sub picioarele noastre, în întunericul reţelei subterane, furnică sute de lu­crători, muncind harnic sub apăsarea înăbuşitoare şi ame­nin-ţătoare a “gazului dulce”.

Hazardul vieţii

“Este mult mai comod să recunoşti absurditatea vieţii decît să vezi propria ta absurditate. Totodată e mai plăcut şi mai comod să vorbeşti despre «hazard» decît să încerci să înţelegi contribuţia ta personală la acest ha­zard. Iată de ce cred eu că acest mult discutat sentiment al absurdului existenţei este o dovadă de superficialitate. Noi nu îndrăznim să vedem contribuţia noastră la întuneric, şi atunci acuzăm viaţa de toate stu­pi­di­tă­ţile, meschinăriile şi limitele noastre…Recunosc că eu pot fi absurd, mărginit, dar niciodată nu m-aş încumeta să cred că viaţa este absurdă.”

• Realitatea ilustrată, 18 mai 1933