Secularizarea averilor mănăstireşti

Una din cele mai controversate legi ale României veacului al XIX-lea, “Legea secularizării averilor mănăstireşti”, a fost votată, acum 149 de ani, la 17 decembrie 1863. Documentul prevedea că: “Toate averile mânăstireşti închinate şi neînchinate precum şi alte legate publice sau daruri făcute de diferiţi testatori şi donatori din Principatele Unite la Sfântul Mormânt, Muntele Athos, Sinai, precum şi la mitropolii, episcopii şi la metoacele lor din ţară şi la alte mănăstiri şi biserici din oraşe sau la aşezăminte de binefacere şi de utilitate publică, se proclamă domenii ale Statului Român, iar veniturile acestor aşezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al statului”.

Susţinută de domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi de guvernul Mihail Kogălniceanu, legea aceasta avea la bază o motivaţie istorică. Se ştie că primele secularizări au început în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, în Anglia şi Franţa. La noi, fenomenul a fost întârziat de atitudinea profund creştină a unor mari domnitori precum Ştefan cel Mare (în Moldova) şi Constantin Brâncoveanu (în Muntenia), care au făcut importante donaţii bisericilor şi mănăstirilor, ridicând relaţia cu biserica la rang de politică de stat. Acestor donaţii li s-au adăugat moşiile dăruite de mari boieri sau dregători. S-a ajuns, asfel, la începutul secolului al XIX-lea ca aproape un sfert din suprafaţa agricolă a principatelor, circa 1 milion de hectare, să aparţină bisericii. Scopul iniţial al sumelor obţinute din exploatarea proprietăţilor era de a proteja aşezămintele religioase, precum şi numeroase aziluri, şcoli, spitale. Cu timpul, însă, pentru a le creşte prestigiul, unele lăcaşuri au fost închinate patriarhiilor de Constantinopol, Alexandria, Ierusalim, Antiohia sau unor mari mănăstiri din Grecia; prin urmare, veniturile s-au transformat din resurse necesare activităţii de cult în simple surse de venit pentru patriarhiile cărora le erau închinate. Călugării străini care acumulau averi impresionante ajunseseră să beneficieze de un statut care-i scotea de sub incidenţa legilor româneşti, datorită sprijinului pe care aceştia îl aveau din partea turcilor şi ruşilor.

Anunţând, într-un fel, legea secularizării, în martie 1863, guvernul a hotărât ca limba de oficiere a slujbelor să fie româna şi să înlocuiască slavona şi greaca. “Presimţind inevitabilul, scriu istoricii religiei, mulţi călugări greci au încercat să părăsească ţara, luând cu ei obiecte de preţ, de prin mănăstiri. Autorităţile au dispus, atunci, condiţionarea eliberării de paşapoarte de îndeplinirea unor anumite cerinţe, printre care se afla şi obligaţia de a nu scoate din ţară bunurile de patrimoniu. Astfel, au fost salvate de la înstrăinare obiecte importante din patrimoniul naţional, multe dintre ele având să fie adunate în cadrul Muzeului naţional de antichităţi  instituit de Cuza prin decret domnesc.

Legea secularizării a fost contestată, chiar înainte de a fi votată. În iulie 1863, guvernul oferise o sumă importantă călugărilor greci, drept despăgubire pentru pierderea proprietăţilor. Se încerca soluţionarea, pe cale amiabilă, a unei chestiuni cu implicaţii internaţionale delicate; suma a fost, însă, refuzată de patriarhul Constantinopolului, Sofronie al III-lea. Şi ea nu era mică: echivalentul a 8,86 tone de aur! În aceeaşi perioadă, SUA cumpărau, de la Rusia, regiunea Alaska (170 milioane hectare) pe 178,2 tone aur... Cu toată împotrivirea Rusiei, Turciei şi Greciei, legea a fost, până la urmă, votată. Au trecut în proprietatea statului 75 de mănăstiri închinate bisericii greceşti (44 din Muntenia şi 31 din Moldova) şi 560 de moşii. Pentru a nu avea aparenţa unei legi xenofobe, au fost secularizate deopotrivă şi averile mănăstirilor româneşti, care nu ţineau de greci. Moşiile recuperate au format Domeniile Statului, iar multe dintre ele au fost divizate în loturi şi atribuite ţăranilor, împroprietăriţi în reforma agrară din 1864. Câţiva ani mai târziu, în timpul domniei regelui Carol I, Parlamentul României a declarat definitiv închisă problema mănăstirilor închinate.