Sfântul Gherasim de la Iordan

Creştin-ortodocşii îl prăznuiesc la 4 martie pe Preacuviosul părinte Gherasim de la Iordan. Era de neam din părţile Lichiei, din copilărie deprinzându-se cu frica de Dumnezeu. “(...) Când s-a făcut mai mare, Sfântul Gherasim a îmbrăcat schima monahală şi s-a dus departe, în adâncul pustiului Tebaidei, pe vremea împăratului Constantin Pogonatul, nepotul lui Eraclie”, se spune în volumul “Vieţile Sfinţilor de peste tot anul”. “ (...)Pe la sfârşitul împărăţiei lui Teodosie cel Tânăr (408-450) – aflăm din Vieţile Sfinţilor – s-a sălăşluit în pustia Iordanului, în care strălucea ca o stea luminoasă cu razele cele pline de fapte bune. Acolo a făcut o mănăstire lângă râul Iordanului”.

Ispitele nu l-au ocolit pe Sfântul Gherasim, prin amăgirile eresului lui Eutihie, care l-au descumpănit într-o vreme. Aşa-zisul monah Teodosie, care tulburase întreaga Palestină, cu ajutorul unor monahi palestinieni înşelaţi de el, l-a izgonit pe fericitul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului, luându-i scaunul. “Într-acea vreme s-a amăgit cu înşelăciunea eretică şi Cuviosul Gherasim. Însă voind Dumnezeu, degrabă s-a îndreptat, precum scrie despre acesta Chiril al Ierusalimului în viaţa Cuviosului Eftimie: «A fost atunci, în pustia Iordanului, un sihastru care nu de mult venise din Lichia, anume Gherasim, care toate rânduielile vieţii monahiceşti le trecuse şi bine se nevoise asupra necuratelor duhuri. Acela, biruind şi izgonind pe diavolii cei nevăzuţi, a fost împiedicat şi amăgit de diavolii cei văzuţi, adică de eretici, căci a căzut în eresul lui Eutihie. Auzind de Cuviosul Eftimie, de a cărui slavă a faptelor bune se umpluseră urechile tuturor, a mers la dânsul, fiind el atunci în pustia ce se numeşte Ruva. Văzându-l, mult s-a folosit, sălăşluindu-se împreună cu dânsul multă vreme. Avînd pe deplin învăţătura dreptei credinţe, a lepădat vătămarea eretică şi s-a întors la dreapta credinţă, căindu-se foarte mult de înşelăciunea sa de mai înainte». După izgonirea ereticului Teodosie şi reîntoarcerea Prea Sfinţitului Iuvenalie, Sfântul a călăuzit întru dreapta credinţă mulţi monahi. (...) Mănăstirea Cuviosului Gherasim era departe de Sfânta cetate a Ierusalimului ca la treizeci şi cinci de stadii, iar de râul Iordanului ca de o stadie. În aceasta primea pe cei noi începători, iar părinţilor celor desăvârşiţi le dădea în pustie chilii sihăstreşti. Erau sub mâna lui în pustie nu mai puţin de şaptezeci dintr-aceşti vieţuitori, cărora le era dată rânduiala vieţii de Cuviosul Gherasim”. (Vieţile Sfinţilor). Sinaxarul ne spune că acolo a depus atâta luptă  pentru virtute şi s-a apropiat atât de mult de Dumnezeu, încât i se supuneau şi fiarele sălbatice. Sfântul “avea pe lângă sine un leu care îi slujea şi care, pe lângă toate celelalte slujbe pe care i le făcea, mai făcea şi pe aceea că ducea la păscut şi aducea înapoi catârul care îi căra sfântului apă. Odată, pe când leul dormea, nişte călători care treceau pe acolo cu cămilele lor, văzând catârul păscând singur, l-au luat şi l-au legat de cămilele lor, pornind mai departe. Spre seară, monahul ce-şi făcea ucenicia pe lângă Sfântul Gherasim, văzând că leul vine singur, s-a mâhnit, socotind că leul a mâncat catârul. Şi ducându-se a spus acest lucru Sfântului. Iar Sfântul Gherasim a poruncit ca mai departe leul să îndeplinească şi slujba catârului. Leul a primit aceasta şi, tot timpul cât catârul a fost ţinut de neguţătorii care-l luaseră, purta vasele cu apă pe spinarea lui şi, alergând cât putea de repede, se silea să aducă apă. Dar s-a întâmplat ca neguţătorii amintiţi, la întoarcere, să apuce pe aceeaşi cale. Când s-au apropiat de râul unde se găsea leul ca să aducă apă, leul văzând şi cunoscând catârul, care urma cămilelor, fiind legat de ele, năpustindu-se cu o săritură neaşteptată a înspăimântat pe neguţători şi i-a pus pe fugă. Apoi, apucând catârul de căpăstru, l-a tras după sine, iar catârul a tras după el toate cămilele de care era legat şi care, la rândul lor, erau legate una de alta, aşa cum este obiceiul, şi le-a adus la chilia Sfântului. Apoi, bătând cu coada la uşa chiliei, le-a înfăţişat Sfântului ca pe un vânat. Văzând aceasta, Sfântul Gherasim, zâmbind ucenicului său, a zis: În deşert am grăit rău despre leu; deci, să fie mai departe slobod de slujba pe care o săvârşea şi să se ducă să petreacă după obiceiul său. Atunci leul, plecându-şi capul, ca şi cum ar fi mulţumit Sfântului, şi-a luat calea către munte. Şi o dată pe săptămână venea şi se apropia de Sfânt, plecându-şi capul înaintea lui, ca şi cum i s-ar fi închinat. După ce Sfântul Gherasim s-a săvârşit din viaţă, leul a venit din nou să-şi primească binecuvântarea. Dar, negăsind pe sfânt şi aflând de la ucenicul acestuia despre sfârşitul lui şi fiind dus la mormântul Sfântului, mai întâi a scos aici nişte mugete uşoare, dar în cele din urmă răcnind cu multă putere, şi-a dat duhul.” (Vieţile Sfinţilor de peste tot anul)