Trandafirii şi florile domneşti

ILUSTRAŢIUNEA ROMÂNĂ, 31 AUGUST 1938
"În tot ţinutul Sibiului, în frumoasele comune româneşti cari se află adunate dela Olt şi pînă la Jiu, numele lui Mihai Roman din Săcel e celebru.

ILUSTRAŢIUNEA ROMÂNĂ, 31 AUGUST 1938
"În tot ţinutul Sibiului, în frumoasele comune româneşti cari se află adunate dela Olt şi pînă la Jiu, numele lui Mihai Roman din Săcel e celebru.

Cine nu-l cunoaşte pe Mihai Roman, bardul popular al judeţului, care e nelipsit dela şezătorile, nunţile, botezurile, petrecerile din toate satele ţinutului? Unde se rîde, unde e veselie, acolo e şi Mihai Roman. El face cîntecele vesele ca şi pe cele de alean şi tot el născoceşte strigăturile cele mai potrivite pentru codanele abia ieşite la horă.

Toată poezia, tot dorul, toată tristeţea ca şi umorul fin al poemelor noastre populare sînt cuprinse în versurile lui Mihai Roman. Fiecare întîmplare din cele simple şi puternice, cari alcătuiesc viaţa săteanului nostru, o poţi afla în versurile lui Mihai Roman. Jalea ca şi bucuria se întretaie în poeziile lui cu aceeaş naturaleţe, cum se întîmplă şi în viaţă. Ritmul versurilor lui e vioi, metaforele sale sînt din ce în ce mai pure, iar limba ce o întrebuinţează nu e stricată de nici un cuvînt străin.

Mihai Roman a fost la şcoală numai patru ani. De atunci nu a mai citit nimic, nici nu a stat prea mult pe la oraşe. Poezia lui s’a născut o dată cu el ; ca un instinct, ca un al şaselea simţ. Şi cunoscîndu-l pe bardul din Săcel ai înaintea ta imaginea pură a felului cum s’a format poezia noastră populară.

Pe acest bard al vechilor tradiţii l-am cunoscut la o nuntă în satul Galeş. O nuntă făcută după datinile româneşti, cu tot alaiul acela pitoresc care însoţea ceremonia nupţială:

– Aş putea să copiez şi eu urarea de nuntă?, l-am întrebat pe naş, învăţătorul din Galeş.

– Desigur, mi-a răspuns naşul, e compusă pentru ocazia asta de Mihai Roman, poetul nostru. Să-l aşezăm lîngă dumneata, să stai de vorbă cu el... E un tip foarte interesant...

Într’adevăr, în tot timpul ospăţului de nuntă, Mihai Roman a fost acela care a însufleţit adunarea cu cîntecele, glumele, epigramele pline de haz pe care le făcea comesenilor. Apoi, la ora cînd toţi eram înclinaţi spre o uşoară melancolie, ne-a zis o doină de-a lui.
Foarte tîrziu, cînd tineretul s’a potolit şi l-a lăsat pe poet să-şi soarbă în linişte paharul cu vin bun, dela Aiud, am putut sta de vorbă cu Mihai Roman.

– Ehei, domnul meu – a început el să ne povestească – de mult se ţine păcatul ăsta de mine! Cînd eram un pitonc de fecioraş, de abia ieşisem din şcoală, au început să-mi bîzîie prin cap numai ghersuri. Ieşeam cu oile la păscut sau mînam gîştele, ramîneam cu gîndul dus şi începeam să potrivesc vorbele ca să sune aşa cum am învăţat la şcoală, cînd spuneam "La arme" pe ascuns, să nu ne audă vreo catană de la unguri! Odată chiar am pierdut o oaie – era una cu lînă ţigaie, parcă o văd şi acum – pe Gruiu, şi a căzut în rîpă. Mama mea, ce bătaie am căpătat! Că doar nu ştiau toţi ai casei că mie mi-e gîndul să potrivesc vorbele, de credeau că sînt bolînd... Biata măicuţa – Dumnezeu să o hodinească în pace – a rugat pe domnul părinte de la noi din Săcel să facă slujba pentru mine să scap de ghiavol. Erau oameni cam slabi la minte... Cînd am împlinit 15 ani, eu nu mă duceam cu alţi ficiori, ci stam unde era bîrcul mai pustiu, sus pe munte şi la umbra brazilor adunam tot cuvinte frumoase şi le înşiram ca pe mărgele. Odată, ce să fac ca să minunez o fetişoară de pe la noi, care îmi plăcea mie tare, am pus frumos pe hîrtie un cîntec de alean şi i l-am dat. L-a aflat apoi tot satul şi l-au spus toţi flăcăii. Par’că îmi aduc şi acum aminte că începea cu: "Inima mea friptă tare/ Mîndra mea, mîndra mea..". A ajuns de pomină viersul ăsta al meu, că l-au aflat oameni din şapte sate. De atunci toţi mă iubesc şi le fac cîntece şi strigături şi, Doamne, mult îi bine!

Destinul cîntecului

"Numai cînd a venit domnul Goga, poetul cel mare, şi mi-a adus premiul de 1.500 de lei, ce mi l-a dat jurnalul lui pentru «Cîntecul oierilor», care vine cam aşa : «Departe-i badeo, departe/ Şepte dealuri ne desparte/ Şepte dealuri şi-o pădure/ Şi-o aniază de viezure./ Badeo, cînd ne-om întîlni/ Şepte zile om vorbi/ Şi nu ne-om mai despărţi!», atunci a văzut nevasta că e bine să ai bărbat care potriveşte vorbele. Aşa a putut să cumpere trei porci. Asta-i domnule viaţa mea". Şi Roman încheie: "Bate vîntul la fereşti/ Spune mîndro ce sădeşti/ Trandafiri şi flori domneşti".

"De fiecare dată cîntecele răsar aşa, că limba lui Roman numai în cîntec grăieşte. Toţi mă ştiu şi care cum îi frige inima la alde Roman vine: «Fă-mi neică un cîntec de jale, că mi-e inima arsă» şi eu îi pun îndată pe hîrtie să aibă ca de leac, să-şi aline dorul. Să vezi băciţele săracele, după ce au plecat ciobanii departe, departe cu oile, cum mai zic cîntecul meu : «Du-te badeo cît mai mult/ Şi-mi adu brînză şi unt/ Du-te badeo cît mai tare/ Şi-mi adu brînză şi sare...» Am luat trei caşi şi o găleată cu lapte pentru cîntecul ăsta... Bine-i, Doamne, să trăieşti!"

Ilustraţiunea Română 31 august, 1938