Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
După absolvirea Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti în 1933, Zaharia Stancu (n. 5 octombrie 1902, Salcia, judeţul Teleorman – d. 5 decembrie 1974, Bucureşti) a lucrat mai bine de un deceniu ca editor la câteva reviste de circulaţie naţională, precum "Azi", "Lumea Românească", "Revista română". După 1945, cariera lui Zaharia Stancu se schimbă radical, devenind unul dintre personajele inconturnabile ale sferelor puterii cultural-ideologice. A fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1946-1952, 1958-1968), membru al Comitetului de direcţie al Editurii pentru Literatură şi Artă (din 1948), preşedinte al Uniunii Scriitorilor (1947) şi al Societăţii Scriitorilor Democraţi din România (din 1948). Din 1955, este ales membru titular al Academiei RPR, instituţie reformată pe noi principii politice. În treburile politice, meritele îi fuseseră recunoscute, fiind "ales" deputat în Marea Adunare Naţională (1948-1952). Este şi perioada succesului de care se bucură romanul "Desculţ", publicat în 1948, unul dintre textele obligatorii din bibliografia şcolarului comunist.
Cu toate acestea, Zaharia Stancu fusese exclus din Partidului Muncitorilor din România în 1950, pe motiv că – spunea Gheorghe Gheorghiu-Dej – "student fiind, în tinereţe, a avut nişte contacte cu organele de stat burghezo-moşiereşti". Era acuzat, mai precis, că acţionase ca "agent de Siguranţă", iar pe post de procuror-judecător-avocat era un complet alcătuit din Ion Gheorghe Maurer, Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici, Emil Bodnăraş.
Cu toate acestea, serviciile literar-ideologice pe care le făcuse prozatorul erau destul de importante. În 1945, Zaharia Stancu publicase cartea "Zile de lagăr", o istorie autobiografică a anului petrecut în lagărul din Târgu-Jiu (1942-1943). La "Lumea Românească", găzduise semnăturile unor ilegalişti, iar în 1951, Stancu tipărise volumul de elogii ale mişcării comuniste internaţionale "Călătorind prin URSS". "Note şi impresii de drum". Astăzi, aceste pagini te fac să zâmbeşti amar: "Ai vrea să trăieşti mereu la Moscova, să treci mereu pe lângă zidurile roşii-ruginii ale Kremlinului, vechi parcă de când lumea, să-ţi arunci privirile la sutele de ferestre luminate, întrebându-te: dincolo de care din ele, la acea oră de noapte, când întunericul atârnă ca un ciorchine uriaş deasupra oraşului, lucrează tovarăşul Iosif Vissarionovici Stalin?".
După ce în 1964 i s-a trecut cu vederea bănuiala de pact cu Siguranţa, Stancu reprimeşte carnetul roşu, fiind reînscăunat, la un an de la instalarea la putere a lui Ceauşescu, pentru al doilea mandat, la şefia Uniunii Scriitorilor.
Nu ştiu dacă am dreptul să judec poziţia unor intelectuali de referinţă ai culturii noastre contemporane, precum: Mihai Ralea, Constantin Neniţescu, Gheorghe Ionescu-Siseşti, Horia Hulubei, Gheorghe Ţiţeica, Dan Bădărău, Tudor Arghezi, Demostene Botez, George Călinescu, Ion Jalea, Gheorghe Dumitrescu, Ion Dumitrescu, care au solicitat carnete de partid în anii 50. Nu ştiu să decriptez nici raţiunile generozităţii austriece faţă de un scriitor tezist precum Zaharia Stancu, căruia i se decernează în 1971 premiul Herder. Aş putea găsi o explicaţie în faptul că Universitatea din Viena şi Fundaţia Alfred Toepfer intuiau că peste secole se va şti din ce în ce mai vag dacă este adevărat sau nu că boierii români puneau botniţă ţăranilor-culegători de struguri.
Citește pe Antena3.ro
