Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Jertfe grele am dus, jertfe de sânge şi de avut, al căror rost nu l-au înţeles mulţi şi mulţi au murmurat împotriva lor, întrebându-se pentru ce se varsă atâta sânge de viteji, pentru ce se cheltuiau atâtea milioane.
Şi iată, din doliul, din aburii de sânge românesc care a curs cu îmbelşugare din inima Ardealului şi până la Nistru a prins fiinţă, pe încetul şi cu nesfârşite dureri ceea ce acum trei ani părea încă o utopie, un vis frumos dorit de toţi, dar nerealizabil în întreaga lui splendoare: România mare, de la Nistru până la Tisa.
Ceea ce părea că nici în o sută de ani nu s-ar putea îndeplini, s-a făcut în timp aşa de scurt! De aceea a fost nevoie însă de jertfele mari, care rămân totuşi cu atâta în urma răsplatei de astăzi.
Actele mari în viaţa popoarelor au trebuit udate cu sânge şi cu lacrimi mule ca trainice să fie. Şi degrabă lacrimile s-au şters şi din pământul udat cu sânge au ieşit roade îmbelşugate.
Gândească-s murmurătorii că Basarabia-i a noastră de acu pentu totdeauna, că lumina tremurată a candelei nestinse de la creştetul marelui Ştefan cade pe tricolorul nostru, pe care putere lumească nu-l va mai scoate din plaiurile răzeşilor şi arcaşilor bucovineni.
Iar Transilvania, Cetatea cea tare a românismului, e a noastră astăzi şi ea. Şi de la Nistru până la Tisa, peste mormintele copiilor şi fraţilor noştri, o singură flamură fâlfâie, o inimă bate.
Colonia lui Traian şi-a recâştogat graniţele de acum o mie de ani şi poporul românesc, pentru întâia oară în istorie, se cunoaşte sub acelaşi sceptru.
Cu acest prilej, unul din ziarle bucureştene a publicat „părerile” unui transilvănean asupra Unirii. Este adevărat că unele din constatările fratelui erau juste, altele chiar necesare – dar entuziasmul izbucnit din inimi până ieri încătuşate şi privirile ce toţi trebuie să-şi aţintească asupra scopului aşa de înalt ce trebuie să-l atingem lucrând umăr la umăr – nu îngăduie să ne oprim acum asupra unor deosebiri, care fără îndoială vor servi spre binele neamului şi al viitorului mare Regat românesc. Căci din ciocnirea ideilor, din frecarea caracterelor îndrumate deosebit de împrejurări educative şi climaterice va ieşi amestecul cel bun, bronzul lucitor pentru ochi, trainic şi cu vibrări adânci.
Naţiunile mai ales ale Europei s-au zămislit dar din asemenea amestec, din frecări de concepţii disparate şi Naţiune Mare vom fi şi noi. Iată de ce îndoieli nu pot să existe şi nici nu există peste Carpaţi asupra viitorului strălucitor ce aşteaptă pe toţi, uniţi într-un singur mănunchi, trainic şi indisolubil. Uniţi vom fi în câteva zile de fapt şi nu va mai curge multă apă pe Oltul românesc de la izvor până la revărsare, şi vom fi uniţi în cuget şi în simţiri.
Iată gândul Ardealului şi al celorlalte ţinuturi locuite de români în fostele ţări ale Coroanei Sfântului Ştefa: Banatul, cel mai roditor pământ din Sud-Estul Europei, spre a scăpa mai degrabă de sub dominaţiunea maghiară, s-a constituit de vreo zece zile chiar în Republică independentă, aşteptând să poată reveni la matca de aci o mie de ani!
Împrejurări speciale uşor de zărit au împiedicat Partidul Naţional Român de peste munţi să-şi manifesteze voinţa cea adevărată deodată cu fraţii bucovineni. Armata maghiară nu era încă dizolvată, diviziile de hovezi (armata naţională teritorială ungurească), îngrămădite în ţinuturile româneşti, gata să înceapă în orice moment măcelul cu ura disperării. Iată de ce strigătul de după unirea imediată n-a putut ieşi din piepturile cutremurate de adâncă bucurie. Nici n-a încetat apăsarea, primejdia n-a trecut încă pentu ei, şi delegatul lor era la Iaşi să ducă frăţeasca lor îmbrăţişare.
Până la noi a venit solia din satele româneşte de la poalele apusene ale Carpaţilor, că fără margini este bucuria lor, că i-a învrednicit Domnul să trăiască clipele sfinte ale libertăţii şi ale Unirii, ideal dorit pentru care nu unul dintre ei a lâncezit prin închisori sau şi-a dat viaţa în luptă cu jandarmii unguri.
Cu lacrimi în ochi, cu glasul tremurat ne povestea solul bucuria cea mare care singură i-a dat putere să treacă atâtea greutăţi ca să ne spuie cum bate de nerăbdare inima fraţilor, să nu cădem în păreri greşite, în păreri şoptite de diavol.
Să fie liniştiţi fraţii! Dragostea celor din Ţara liberă, celor care de atâtea ori i-au ajutat până acum în lupta contra asupritorilor, nu s-a schimbat şi această nerăbdare-i aşteaptă şi la Bucureşti.
Câteva zile, numai, şi flori din Munţii Apuseni vor împodobi căciula dorobanţului păşind alături de copiii lăncierilor lui Avram Iancu.
(„De la Nistru până la Tisa”, articol semnat de Liviu P. Nasta, în „Universul”, 3/16 noiembrie 1918)
