Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Numele Bisericii Caimatei - cea sacrificată pentru că se afla pe linia dreaptă a marilor bulevarde ce trebuiau să unească estul cu vestul Capitalei (şi nu era în vremea mult hulitului Nicolae Ceauşescu) - este “tradus” de Nicolae Iorga drept... “nenorocita”. Caimata, s-ar părea, ar veni de la “căinata”, cea plânsă... dar nu se ştiu motivele acelei “plângeri”. Ionescu-Gion zice însă că denumirea i s-ar trage de la numele mai vechi al Bucureştioarei, pârâul azi închis sub platoşa oraşului, care căra mizeriile mahalalei în apa mai largă a Dâmboviţei. Cât de “căinată” va fi fost în vremea existenţei ei bisericuţa ridicată de Nicolae Ceauşul Bozianu şi nevasta lui, Stanca, pe la 1730 nu avem de unde şti... Ştim însă că la 1891, pe când Pache Protopopescu (Emanoil Protopopescu-Pake, primar între 15 iunie 1888 - 18 decembrie 1891) semna demolarea ei, pentru a se face loc bulevardului Carol, mult au tânguit-o lăutarii Bucureştilor. Nu de alta, dar era biserica lor de hram şi-aici veneau de se închinau Sfintei Cuvioase Parascheva, Sfânta Vineri cea din basme şi iznoave, care era patroana lor spirituală.
Mici istorii
Despre ctitori avem ştire din pisania bisericii, care, din fericire, se păstrează la Muzeul Naţional de Artă. Ctitorul, Nicolae Bozianu, era ceauş de aprozi. Piatra de temelie a lăcaşului de cult s-a pus la 23 octombrie 1731. Era chiar la începutul celei de a doua domnii în Valahia a lui Constantin Mavrocordat, domnul fanariot. Iar când Caragiale pomenea Biserica Caimatei în “Articolul 214”, aceasta era deja demolată. Iată deci două repere, în care nu-ncap mai mult de 160 de ani, între care biserica a trăit după toate rosturile ei... Lăcaşul de cult se afla între o mahala a armenilor şi o... “ţigănie”, o aglomerare de case în care-şi duceau veacul lăutari, florărese, ghicitoare cu ghiocul, meşteri de “ceaoane” şi cazane, chivuţe şi “telăloaice” care-şi ţineau comerţul lor ambulant cu haine vechi. În apropiere se mai aflau două bisericuţe - cea zisă “a Sfinţilor” (sau Biserica cu Sibile) şi Popa Rusu. Despre preoţii acestor trei biserici a ajuns până-n zilele noastre ştire dintr-un raport către şeful Agiei Capitalei, Andrei Anestinescu, cu privire la o... încălcare a liniştii publice, prin trasul clopotelor, la ceas greşit şi din motive neortodoxe: “Miercuri (...) pe la o vreme nepotrivită adică pe la cinci ceasuri trecute evropienesci după amiază”. Vinovat de a fi dat “parole” preoţilor să se tragă clopotele s-a găsit Scarlat Garabet Armeanul, “tâlmaci la Nisit Paşa”, căci “perindu-se de acolo un ceasornic, după îndemnul ce i-ar fi dat o femee, a pus de s-au tras clopotele ca să se dovedească ceasornicul”. La arestul Agiei fuseseră duşi şi câteşi trei preoţii, numai că aceia “din porunca Preasfinţiei Sale părintelui Mitropolitul s-au ridicatără sub arestul de acolo”...
Acu’, rezultatul anchetei poliţieneşti nu-l mai aflăm. Dar ne-a rămas această însemnare despre un loc care până-n ziua de azi a ajuns numai cu numele. Ca să vă faceţi idee cam pe unde era Biserica Lăutarilor cea din vechime, trebuie să vă luaţi trei repere: Bulevardul Carol, Biserica Armenească şi strada de-i zice şi azi Caimatei. Înaintaţi, în intersecţie, către mijlocul bulverdalui şi... ăsta e locul. În intersecţia cu pricina, în perioada interbelică, acolo s-au aflat Societatea Peleşul şi Societatea Vârful cu Dor. Azi, este sediul unei bănci.
Încă un amănunt, apropo de... Biserica Lăutarilor. Regretatul interpret de muzică populară Ion Dolănescu, care locuia pe strada Caimatei, intenţiona să-şi transforme casa în... biserică. Nu a avut însă timp să-şi ducă gândul până la capăt.
Citește pe Antena3.ro
