Bucureşti 555. Maica Smara, povestea unei statui din Cişmigiu

“Călătoare pe pungă proprie pentru preamărirea românismului pe meleaguri îndepărtate”
Sunt multe statui în Bucureşti. Unele foarte cunoscute. Pe lângă altele trecem fără să ne gândim cine au fost acei oameni care au meritat acest omagiu. “Maica Smara – educatoare a poporului, scriitoare” stă cuminte şi demnă pe o alee din Cişmigiu. Bustul unei femei mândre, iar la baza soclului sunt doi copii. O lucrare a sculptorului Mihai Onofrei.

Există şi date oficiale, din care putem afla cine a fost Smara. Am ales să ne bucure cu o istorisire Radu D. Rosetti, din “Vechituri”. Se întâmpla la începutul anilor ’30, secolul trecut.
“Smara. În sala Ateneului Român, pe trei sferturi goală, Societatea Institutorilor din România a sărbătorit Dumineca trecută, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de viaţă, pe colega lor Smaranda Gheorghiu, cunoscuta scriitoare Smara.

De ce să ascundem adevărul? Când zice Smara, majoritatea publicului românesc nu se descoperă cu respectul cuvenit acestei harnice albine de pe terenul nostru cultural, ci rememorându-i glumele talentatului Ranetti, de pe vremea când inimoasa propagandistă, îmbrăcată în costum naţional, a depus o coroană la picioarele columnei lui Traian din Roma, alături de V.A. Urechia şi de Badea Cârţan, continuă s-o zeflemisească pentru această mare crimă. Aproape sfioase erau elogiile ce i se aduceau eri la mişcătorul jubileu, serbat într-un cadru prea modest după părerea mea – şi dacă a mişcat participarea diferitelor societăţi masculine şi femenine, cari şi-au spus cuvântul lor de recunoştinţă, n-am auzit acolo nici vocea vreunui scriitor, nici a vreunui membru dela Liga Culturală, nici a ministrului Cultelor, care ar fi trebuit să fie prezent, cu răsplata morală cuvenită atâtor ani de muncă. Nu numai nu i-am auzit, dar nici nu i-am văzut... În schimb, am lăcrămat, sorbind cuvintele generalului Dragu, care-a istorisit cum Smara şi-a oferit serviciile Cultului Patriei; ale unei spectatoare, artistă la operă, Tana Nanescu, care-a povestit cum o dată, Smara la Paris, asistând la o conferinţă în care oratorul insulta femea română, s-a repezit ca o leoaică pe scenă să-l dezmintă, provocând aplauze entuziaste; ale fostului copilaş Fati, azi student, reprezentând societatea Tinerimea studenţească regele Ferdinand, evocând simplu dar frumos zilele ocupaţiei, când inamicul transformase şcoalele în grajduri, fără să reuşească să demoralizeze pe «maica cea bună» care ţinea cursuri în aer liber, învăţând picii să cânte Pe-al nostru steag e scris unire... şi strecurându-le în palmă câte un steguleţ tricolor de hârtie. Acesta a fost meritul mare al scriitoarei: perseverenţa în naţionalism. Fată de boer, născută în Târgovişte, lângă mormântul Domniţei Elena Matei Basarab, n-a fost numai călătoare pe pungă proprie pentru preamărirea românismului pe meleaguri îndepărtate, ci iniţiatoarea a o mulţime de opere patriotice cu care ne mândrim. În  lucrările ei «Stâlpi de pază», «24 Ianuarie», «Spade strămoşeşti» etc. se vede iubirea de ţară neţărmurită.

În «Altiţe şi Bibiluri», revistă pe care o scoate la 1883, îndeamnă periodic fetele şi soţiile române la cusăturile şi ţesăturile naţionale. Acestea au fost simţămintele pe cari le-a sădit pe rând în sufletele atâtor copile, eleve ale ei, aproape jumătate de veac; poveţe date şi propriilor ei fiice, dintre care una, dna Zoe Gârbea Tomellini, soţia medicului legist al oraşului Genova, continuă în Italia, opera mamei sale. Smara a luat iniţiativa reparării Mitropoliei din Târgovişte, ea a pus o cruce pe mormântul uitat al lui Tudor Vladimirescu şi tot ea a adunat banii pentru facerea unui bust lui Grigore Alexandrescu, poetul încrezător în «soarele României».

A fost prima femee din ţara noastră care s-a urcat la tribuna Ateneului Român, cea dintâi feministă la noi, după cum a recunoscut doamna Ella Negruzti, în meritatele laude pe cari i le-a adus (e bine să se ştie că dna Smara a cerut încă din 1900, în scris, drepturi civile pentru femei precum şi abolirea războiului, în congresul de la 1904 ţinut la Haga – n.a.), şi printre cele dintăi scriitoare din România, alături de Matilda Cugler Poni şi Veronica Micle (...)”.

Smaranda Gheorghiu (Maica Smara i-ar fi spus Veronica Micle) a scris cărţi pentru copii, romane, versuri şi teatru.
Şi Rosetti încheie cu un tablou emoţionant: “Ultimul ei gest, donaţia de 100.000 lei, pe vremurile acestea, făcută Societăţii institutorilor, pentru a se cumpăra cărţi elevilor săraci; evidenţiază şi el sufletul nobil al acestei femei. Iată de ce m-am dus să asist şi eu la această aniversare rară, aplaudând cu toate puterile cuvintele calde ale sărbătoritei, care, îmbrăcată ostentativ tot în costum naţional, a mulţumit mişcată iniţiatorilor, îndemnând generaţiile tinere să ţină trează flacăra naţionalismului, şi de ce m-am întors mâhnit, constatând încă-odată indiferenţa culpabilă a celor ce trebuiau să fie lângă mine.”

Smaranda Gheorghiu s-a născut la 5 octombrie 1857 şi a murit la 26 ianuarie 1944, la Bucureşti. A fost considerată “educatoarea poporului”.