Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Trecură mai mult de patru veacuri şi jumătate de când fiul Doamnei Chiajna şi-al lui Mircea Ciobanul a pus piatra de temelie a Plumbuitei. În 1560, Petru Voievod cel Tânăr începea zidirea minunată, pe-o colină din dreapta râului Colentina, cel când vesel şi limpede, când mocirlos, înecat în tină (de unde, după legendă, şi numele locului... “colo-n tină/ colentină”...). La 1564, avea loc slujba de sfinţire, ziua de hram hărăzită fiind cea a Sfântului Ioan Botezătorul.
Şirul nesfârşit de ctitori
Înlocuit la domnie, la 1568, de Alexandru al II-lea Mircea, Petru cel Tânăr nu reuşeşte să termine totuşi lucrarea la care a purces cu 8 ani înainte. Succesorul său şi apoi Mihnea Turcitul vor duce la bun sfârşit frumosul edificiu religios, care, în 1585, cu tot cu odoarele ei, va fi închinat Mănăstirii Xiropotamos de la Muntele Athos.
Înainte de a intra cu istoria Mănăstirii în următorul secol, să rămânem în epoca lui Alexandru al II-lea Mircea şi a soţiei sale Ecaterina Salvarezzo, când, în 1573, aici este înfiinţată prima tiparniţă din Bucureşti (a treia din Valahia), unde, de-a lungul timpului, se vor tipări câteva lucrări de referinţă, între care două Tetraevangheliare, unul din 1582, şi o Psaltire (din care se păstrează numai un fragment, în Biblioteca Naţională din Sofia).
Mănăstirea Plumbuita a cunoscut zile de glorie, dar şi multe incidente şi prefaceri. Primele distrugeri apar în 1595, iar după incendiul din 1614 - exact cu patru secole în urmă - este lăsată cumva în uitare, până la momentul în care Matei Voievod decide să o rezidească din temelii, dându-i forma pe care i-o ştim astăzi, inspirată din cea a Mănăstirii Dealu, ctitorită de Radu cel Mare. După victoria asupra turcilor, din 1632, Matei Basarab porneşte lucrările ce aveau să se încheie în 1647. Atunci i se adaugă şi Casa Domnească, întărită cu ziduri mari de apărare. De altfel, mănăstirea întreagă este fortificată ca o cetate, pentru a putea proteja, la nevoie, familia domnitorului şi pe cele ale boierilor valahi. Secolul XIX vine însă cu alte provocări neplăcute -cutremure, vicisitudini, intemperii, chiar şi secularizarea averilor mănăstireşti în timpul lui Cuza avea să ducă la o degradare treptată a lăcaşului de cult. Nu înainte însă ca stareţul Dionisie Ianina, fost stareţ atonit la Xiropotamos, să îşi lase şi el amprenta asupra zidurilor (din vremea sa dăinuie frumosul turn-clopotniţă).
Din vremurile de mai dincoace, două figuri emblematice de stareţi rămân: Sofian Boghiu - în vremea căruia, în anii 50, se termină amplul proces de restaurare) şi părintele Simion Tatu, cel care a sculptat înaltele porţi cu chipuri de voievozi şi sfinţi prin care intri în locul acesta încărcat de spirit şi istorie. Azi, mănăstirea se află în grija binecuvântată a părintelui stareş Visarion Marinescu.
Legenda Plumbuitei
După cum se vede, Mănăstirea închinată Sfântului Ioan Botezătorul, de pe dâmbul Colentinei, nu duce lipsă de ctitori şi protectori. Dar cine i-a schimbat numele dintâi cu acela care a dăinuit până în ziua de azi?
Numele de Plumbuita i-a fost dat de locuitorii de pe malurile Colentinei, uimiţi de acoperişurile ei neobişnuite, făcute din tablă de plumb. Se mai zice şi că Matei Basarab, ajungând să nu mai aibă ghiulele de tun, a pus să se topească acoperişurile mănăstirii, pentru a-şi face din ele muniţia necesară. Dar o altă legendă (pe care legile fizicii ar desfiinţa-o) spune că în timpul luptei dintre Matei Basarab şi Radu Iliaş, ce s-a purtat lângă semeaţa mănăstirii, ploaia de plumbi trimisă peste ziduri n-a lăsat centimetru liber pe acoperiş şi, topindu-se sub soare şi foc, au dat bisericii şi chiliilor luciu de plumb...
Azi, în cadrul Mănăstirii Plumbuita funcţionează şi Atelierele Secţiei de Pictură, Restaurare şi Patrimoniu din cadrul Facultăţii de Teologie din Bucureşti.
