Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Toate discuţiile duceau la Transnistria. Nedumeririle şi mai ales curiozitatea noastră faţă de acel locşor considerat gaura neagră a Europei i-au cam distrat pe moldoveni. Armele şi muniţiile? Sărăcia? Răspunsul era acelaşi. Dezamăgitor: "Măi, nu e mare brănză ce vezi acolo!" Asta a fost picătura care a umplut paharul.
Toate discuţiile duceau la Transnistria. Nedumeririle şi mai ales curiozitatea noastră faţă de acel locşor considerat gaura neagră a Europei i-au cam distrat pe moldoveni. Armele şi muniţiile? Sărăcia? Răspunsul era acelaşi. Dezamăgitor: "Măi, nu e mare brănză ce vezi acolo!" Asta a fost picătura care a umplut paharul.
Am găsit un jurnalist moldovean care s-a oferit să ne fie călăuză in spaţiul cu pricina, iar a doua zi stăteam umili şi drepţi in faţa vameşilor transnistreni din Bender. Se vorbea ruseşte. Acolo e o infamie să vorbeşti romăneşte. Jurnalistul ne făcuse instructajul, nu carecumva să scoatem vreo vorbuliţă, fiindcă orice vorbuliţă ar fi putut, lăngă firile lor războinice, să ia chipul şi asemănarea unei arme, care - zbang! - ne-ar fi făcut terci. Ii zic că singurul cuvănt rusesc pe care-l ştiu este "perestroika" şi că mie mi-ar plăcea să-l folosesc pe post de salut, că, după mine, cuvăntul are rezonanţa specifică unei formule de salut: "Perestroika, domnule! Perestroika, doamnă!". Jurnalistul imi zice că nu. Că e o tămpenie. Il cred pe cuvănt.
Aşadar, mucles! Suntem nişte turişti romăni care, chipurile, vor să viziteze punctul forte al Transnistriei: stadionul de la Tiraspol. Vama arată ca dracuâ, o hardughie şi nişte bariere străjuite de vameşi inarmaţi, ce se ridică intr-un mod firesc numai in faţa maşinilor cu număr de Transnistria. Nişte merţane vechi, cu geamuri fumurii şi alte rablamente ruseşti, scărţa-scărţa către Moldova. Transnistrenii ne-au perchiziţionat maşina şi ne-au trimis la un ghişeu unde lumea dădea explicaţii despre scopul intrării in numai a lor ţară. Am stat la coadă. Jurnalistul a turuit ceva in ruseşte. Vameşul a turuit ceva in ruseşte. S-a turuit la greu. In ruseşte. Jurnalistul ne-a spus să aşteptăm. Am aşteptat. Nu mult. După căteva minute, vameşul ne-a scris ceva pe nişte hărtiuţe, un soi de permise de vizită pentru o zi. Cică trebuie să ieşim din bucata de pămănt autointitulată "ţară" exact pe poarta pe care intrăm. Pătrunderea prin "minciună" a fost relativ uşoară.
Citește pe Antena3.ro
TIRASPOL. In maşină, Zas, Ilarion, jurnalistul moldovean, toată lumea tăcea şi se uita pe geam. Prin sate, sărăcie lucie. Case de chirpici, ca cele pe care le vedeai la teve la inundaţii, şi oameni puţini. Transnistria miroase a pustiu. La un moment dat, am cotit-o la stănga. Ca să intri in oraş eşti nevoit să treci pe lăngă doi militari, li se spune pacificatori, adică nişte trupe trimise fie de Rusia, fie de Ucraina, care ar aplana un eventual conflict transnistreano-moldovean... nişte neni imbrăcaţi in kaki şi cu puşti pe umăr, care stau lăngă o cazarmă din care se intrevăd obuze, multe obuze. Mai era acolo şi un tanc indreptat spre vamă, adică spre Republica Moldova, o secvenţă perfectă de film de război, dacă cerul ar fi fost acoperit cu nori stufoşi, cenuşii. Iar apoi vine Tiraspolul. Ciotul de care cu siguranţă s-ar impiedica orice out-sider aterizat aici este statuia lui Lenin. Lungă căt un plop, impozantă, căţi bani ar aduce ea intr-un spaţiu special amenajat pentru simularea bolşevismului in Occident. Aici, insă, cu Sovietul Suprem in spatele ei, clădirea-simbol a transnistrenilor in care se ambiţionează să mimeze că incă trăiesc pe vremea URSS, Lenin are efectul inelului Arabelei, care te transpune intr-o realitate cunoscută de tineri doar din documentarele tv. Cum se poate ca doi burghezi, Marx şi Engels, care au scris pe la o mie opt sute cincizeci, să nască o ideologie care să mai aibă adepţi şi in ziua de azi? Iată că se poate. In timp ce contemplam statuia, un bătrăn, răsărit parcă de nicăieri, a incercat să-mi strecoare pe furiş in geantă nişte manifeste in limba rusă, care, după traducerea jurnalistului, propovăduiau partidul comunist al transnistrenilor. "E opoziţia lui Smirnov!"
Cică Smirnov, capul mişcării separatiste transnistrene, are un băiat, Oleg, care iese cu maşina prin oraş doar dacă este imprejmuit de vreo zece maşini "protectoare". E un soi de şef de trib al afacerilor de aici. E plin de grupări mafiote, care işi fac dreptate singure, in stradă, după pofta instinctului, ne povestea jurnalistul in timp ce orbecăiam pe străzile Tiraspolului. Ne-a pufnit răsul, făcănd asocieri cu omologul său de peste Nistru, băiatul lui Voronin, pe care-l chemă tot Oleg şi care, după cum spun moldovenii la bere, este deţinătorul mediului de afaceri din Chişinău. Cine o fi mai şmecher?
VIA MOLDOVA. Era linişte, o linişte stranie şi goală. Ne-am decis să spargem "monotonia" intrănd intr-un supermarket. Inăuntru, chinezării şi mărfuri contrafăcute. Fiindcă Zas poftea la muzică rusească, intrăm intr-un magazin de specialitate: vănzătorul, un drăguţ. Intreabă ce muzică dorim şi ne spune să ne intoarcem in zece minute, timp in care el va căuta căntăreaţa cu pricina in computerul burduşit cu muzică şi filme piratate. Atăt de ieftin şi de simplu? Mda. Părerea despre Transnistria ni se schimbă brusc. Via stadion. Intr-adevăr, cănd intri pe Stadionul Sheriff Tiraspol ai senzaţia că ai schimbat ţara: bani mulţi investiţi şi curăţenie la milimetru. Singura firmă de prim rang, pe care am văzut-o acolo, este Mercedes Benz, pusă pe post de vitrină a stadionului. Cică la Zas: "Puterea de aici afişează cu de la sine putere branduri renumite. Firma este, de fapt, a fiului preşedintelui, Oleg".
Un petic de pămănt cu milioane de probleme
Problema transnistreană este o creaţie a propagandei sovietice incă din anul 1924. Atunci, guvernul comunist de la Moscova a fondat o republică-fantomă la est de Nistru, despre care se spunea că este a muncitorilor moldoveni "liberi", adică "neasupriţi" de Romănia Mare. Aşa-numita Republică Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească a funcţionat pănă in vara anului 1940, cănd Basarabia a fost ruptă din Romănia de Uniunea Sovietică. In graniţele celor două teritorii, Stalin a fondat Moldova Sovietică, un stat "independent" in marea "familie" a URSS. După al doilea război mondial, teritoriile de la est de Nistru au fost privilegiate de guvernul unional de la Moscova, astfel că cele mai importante obiective industriale moldoveneşti au fost aşezate in Transnistria. Aici au fost colonizaţi mulţi etnici ruşi, care au ocupat funcţii de conducere in economie şi in administraţie.
In 1989, pe fondul mişcărilor naţionale din URSS, autorităţile locale de la Chişinău au proclamat limba "moldovenească" limbă de stat. Incurajaţi de Moscova, transnistrenii au refuzat să se supună acestei decizii, iar in fabrici au apărut "soviete de muncitori" care contestau tentativele de independenţă ale Moldovei. După destrămarea Uniunii Sovietice, in vara anului 1991, teritoriile de la est de Nistru au refuzat să recunoască guvernul independent de la Chişinău, alegăndu-şi conducători proprii. La inceputul anului 1992, transnistrenii au declanşat un val de incidente la graniţa autoproclamată de pe Nistru, provocănd reacţia autorităţilor de la Chişinău. La 2 martie, preşedintele Mircea Snegur a autorizat intervenţia militară impotriva separatiştilor pe podul de la Dubăsari, debutănd conflictul transnistrean. Moldovenii s-au aflat tot timpul in inferioritate militară, in condiţiile in care guvernul de la Tiraspol avea sprijin din partea Rusiei atăt prin "voluntarii" cazaci, căt şi prin ajutorul dat de Armata a XIV-a. La 21 iunie 1992, autorităţile de la Chişinău şi de la Tiraspol au semnat un acord de incetare a focului. Prin acesta, Transnistria devenea teritoriu autonom in Republica Moldova, al cărui statut urma să fie definitivat ulterior prin negocieri internaţionale. In acest conflict au murit peste 1.500 de oameni, iar alte mii au fost nevoite să se refugieze peste Nistru. In zonă au rămas forţe ruseşti "pacificatoare", cu rolul de a media diferendele dintre moldoveni şi transnistreni. Insă autorităţile de la Chişinău se plăng că "pacificatorii" ţin parte separatiştilor, contribuind din plin la situaţia de instabilitate.
După războiul din 1992 au existat numeroase tentative de rezolvare a conflictului transnistrean, "patronate" de OSCE. Guvernul de la Moscova a prezentat in noiembrie 2003 un memorandum de federalizare a Republicii Moldova, respins de autorităţile de la Chişinău, deoarece dădea prea multe drepturi transnistrenilor. In mai 2005, preşedintele ucrainean, Victor Iuşcenko, a prezentat şi el un plan de rezolvare a conflictului, respins de guvernul de la Tiraspol, deoarece prevedea organizarea de alegeri libere. In ultimii ani, poziţia lui Iuşcenko a inceput să conteze din ce in ce mai mult in zonă, deoarece guvernul de la Kiev a cerut agenţilor economici transnistreni să se inregistreze la Chişinău pentru a putea face afaceri in Ucraina. Statutul guvernului de la Tiraspol a fost discutat şi la ultima intălnire dintre preşedintele moldovean, Vladimir Voronin, şi cel rus, Vladimir Putin, de la 22 iunie 2007. Nu s-a comunicat insă oficial nici un amănunt privind proiectele de viitor in această regiune de conflict. (Ilarion Ţiu)
OFENSIVĂ
"Ne-au distrus ferestrele, au spart mobilierul şi au vrut să demoleze şcoala. In ajunul devastării, noi tocmai hotărăsem numele liceului. Mă sunaseră de la Ministerul Educaţiei din Republica Moldova, de care aparţinem in acest moment, şi eu am zis «Lucian Blaga», pentru că eu cred că poetul ne exprimă foarte mult pentru noi. Cred că Transilvania şi Transnistria au ceva in comun"
- Ion Iovcev ,directorul Liceului "Lucian Blaga" din Tiraspol
INCIDENTE
"Am fost luat de-acasă şi dus la anchetă. In timp ce eram in clasă cu copii, ne-am trezit cu geamurile sparte. Eu personal am fost ameninţat: «Ai să fii distrus şi o dată cu tine şi cuibul ăsta de romănism, unde se educă viitorii ucigaşi!». Acum, majoritatea oamenilor de aici au inţeles, s-au impăcat cu găndul că existăm"
- Ion Iovcev ,directorul Liceului "Lucian Blaga" din Tiraspol
Auzisem că romănii intră foarte greu in Transnistria, că vameşii iţi fac tot felul de şicane, că poţi ajunge la poliţie pentru o scurtă anchetă in ceea ce priveşte scopul şi durata vizitei in ţărişoara de peste Nistru. Incitaţi de aceste poveşti, am căutat morţiş o cale de a trece graniţa.
Din motive de protejare a ghidului, n-am să vă spun nici cum il cheamă, nici unde lucrează, nici cum arată. Am urcat, eu, Marin, şoferul şi doi insoţitori intr-o maşină cu număr de Transnistria, eu in faţă, pentru că eram singura "parte femeiască" dintre excursionişti. După ce am trecut de "Vama internă", cum scria pe o tăbliţă in partea moldovenilor, apoi de pacificatori, adică doi soldaţi care căscau gura la peisaj, am ajuns la vama improvizată in două dughene a transnistrenilor. Ghidul nostru era un personaj foarte cunoscut de grăniceri, de aceea nici nu a fost nevoie să coborăm din maşină sau să spunem ceva. De fapt, nici nu s-au uitat la noi. Totul a durat un minut şi aşa am intrat in "Bender, simbolul bărbăţiei", cum scria pe o pancartă de la graniţă, in cele trei limbi oficiale ale Transnistriei: rusa, ucraineana şi moldoveneasca, scrisă cu chirilice. Am trecut podul de peste Nistru dintre Bender şi Tiraspol şi, din goana maşinii, am văzut sediul preşedintelui, vegheat de un tanc indreptat spre "invadatorii moldoveni", cum au decodat pentru noi ghizii moldoveni. La mică distanţă, pe partea cealaltă, o imensă statuie a lui Lenin veghea "Sovietul suprem", adică guvernul lor. M-am mirat că arată foarte curată şi am intrebat dacă e nouă. Ghizii m-au lămurit că e de pe vremea comuniştilor, dar că din cănd in cănd "ii mai dau chelea gios".
"TRANSNISTRIA-I CA TRANSILVANIA". Ţinta noastră era Liceul "Lucian Blaga" din Tiraspol, şcoală care a avut de pătimit pentru că nu a vrut să renunţe la predarea in limba romănă. Pănă la urmă am nimerit: şcoala era o clădire vopsită in roz, camuflată bine de spre copaci. Ne-am mirat că nu purta nici o plăcuţă care să ateste că e vorba despre o instituţie, dar directorul Ion Iovcev ne-a spus că, dacă şi-ar afişa numele, aceasta ar fi considerată o provocare de autorităţile transnistrene. "Ne-au distrus ferestrele, au spart mobilierul şi au vrut să demoleze şcoala. In ajunul devastării, noi tocmai hotărăsem ca numele liceului să fie «Lucian Blaga», pentru că eu cred că Transilvania şi Transnistria au ceva in comun." Acum 30 de profesori predau in romăneşte celor 294 de elevi, din cei 800 căţi număra liceul inainte de devastare. Lecţiile se fac după programele Ministerului Educaţiei din Republica Moldova; celelalte licee din Tiraspol "au programele după Moscova".
Pe un perete sta scris imnul de stat al Republicii Moldova, iar alături era pus steagul acestei Republici. Un intreg perete de clasă ii era dedicat patronului spiritual: "Aista-i Lucian Blaga al nostru!", exclamă directorul. El işi aminteşte de o acţiune curajoasă pe care a intreprins-o şcoala: "Elevii au ieşit in oraş cu benzi tricolore, pe care le-au legat de gurile tancurilor. I-a păzit Domnul şi n-au păţit nimic". In liceu invaţă nu numai etnici romăni, dar şi ruşi şi ucraineni. "Părinţii ştiu că viitorul copiilor lor e prin Bucureşti şi prin Europa", crede Iovcev.
El spune că singurele informaţii care ajung in mass-media transnistreană sunt cele pro-Smirnov, conform căruia "tot ce-i moldovenesc e rău, iar duşmanul numărul unu e Republica Moldova". Regretă că această "romăno-fobie" incepe să-şi facă efectul şi că oamenii incep să-şi uite limba. Totuşi, cei din satele din apropierea Tiraspolului şi-ar trimite copiii să inveţe la "Lucian Blaga" dacă liceul ar dispune de un autobuz care să le faciliteze transportul la oraş.
Iovcev, care are un nume slav datorită tatălui său, un bulgar care "a iubit foarte mult Romănia", şi-a amintit că generalul Lebed a luat poziţie in favoarea şcolii atunci cănd a fost devastată: "Dădea bine să se spună că Armata a XIV-a apără şcoala romănească." Un alt prieten, adevărat de data asta, un deputat care se oferise să ajute liceul atunci cănd se ivea o problemă, a fost ucis cu zece gloanţe in grădina din faţa casei sale.
CHE GUEVARA. Am părăsit repede liceul, pentru că insoţitorul nostru se grăbea. Trebuia să prindă avionul de ora 17:00 din Chişinău spre Moscova, pentru că voia să trimită nişte paşapoarte la Ambasada Romăniei din capitala Rusiei. Acum ăsta e cel mai simplu mod de a obţine viza pentru Romănia. Din cănd in cănd, ghidului nostru ii "fluiera" telefonul şi imi sărea inima din piept de teamă că autoriţile transnistrene s-au prins că suntem ziarişti camuflaţi in turişti şi ne iau la interogatoriu. Din păcate. totul a durat prea puţin. Din viteză am observat doar căţiva soldaţi pe stradă şi căţiva pietoni. Am remarcat reclamele la Mercedes Benz, firmele foarte colorate ale magazinelor şi un afiş galben cu Che Guevara intr-o vitrină. Am aflat ulterior că e afişul organizaţiei Proriv, care a fost creată in scopul pregătirii noii elite politice a Transnistriei şi beneficiază de sprijinul Moscovei. L-au ales drept simbol pe Che Guevara pentru că el propovăduia revoluţia pe cale armată.
Am rămas şi cu o amintire palpabilă din acest raid: o foiţă care arată ora la care am intrat in Transnistria, cu o ştampilă cu secera şi ciocanul, pe care ghidul nostru cel grăbit n-a mai apucat s-o returneze la intoarcere la graniţă, aşa cum cer regulile din Transnistria. (Irina Munteanu)
