A fugit de Ceausescu la turci

Are 42 de ani. Parul a inceput deja sa-si piarda culoarea. Firele albe vorbesc despre un drum chinuitor, parcurs la numai 26 de ani si care i-a marcat existenta. Vorbesc si despre curajul de a trece marea, intr-o perioada in care si mintea iti era arestata. Emil Farcasanu povesteste acum, cu gandul la cel care i-a fost si prieten si erou, la cel care a stat la carma calatoriei lor. Mario. "Dumnezeu sa-l ierte!" Carmen PreoteSoiu

Se intampla in ’88, cand cativa barbati, pe ascuns, mai mult in miez de noapte, incepusera sa susoteasca intre ei, planuind sa fuga cat mai departe de regimul care le ingenunchease familiile. Printre ei se afla si Emil Farcasanu. Nu implinise nici 26 de ani. "Aveam un loc de munca bun, nu muream de foame, insa ma saturasem de paradele fortate, de minciunile pe care le auzeam despre viata buna pe care o duceam", spune barbatul. Si-a planuit din timp plecarea, a luat in calcul ba varianta fugii in Ungaria, ba in Iugoslavia. Nu se putea hotari. A fost de-ajuns sa poposeasca in Neptun si sa intalneasca altii cu aceleasi ganduri, ca sa poata spune hotarat: "Voi trece marea!". "Era cunoscut locul in care lucram, «La Misa» i se spunea. Am dat de niste baieti extraordinari, Mario si Mihaita. Noi ii ziceam Ciordel. Am vazut cat de bine manevrau ambarcatiunea cu care urma sa plecam. Ei erau din Constanta si, desi aveau 19, 20 de ani, cunosteau foarte bine marea", povesteste barbatul care, intr-o clipa, a lasat totul in urma, parintii, femeia cu care de-abia se casatorise. "Pot parea nebun, stiu, dar trebuia sa o fac, altfel traiam cu regretul ca nu am incercat. Cu vreo doua zile inainte de plecare ne-am cocotat pe hotelurile dintre Jupiter si Neptun. Acolo erau niste puncte de observare. Am aflat de la paznicii de acolo ca radarul nu ar fi putut detecta barcuta noastra. Era din fibra optica. Pentru mine, a fost de-ajuns."

"FRATILOR, PLECAM?" 8 august. Ziua Marinei. Ziua marii incercari. Mario, Ciordel, Emil si Cristi, cu inima stransa, dar cu gandul spre Occident, s-au intalnit la 12 noaptea la locul de munca. Au luat un bidon de trei litri cu apa, niste telemea si cateva rosii, iar cu doua zile inainte au dat cu negru de fum panzelor albe. "Parca vad si acum copacul si banca pe care ne-am asezat. Am intrebat pentru ultima oara: «Fratilor, plecam?». Nu mi-au raspuns. Dar am inteles din privirile lor. Erau hotarati. Am apucat sa mai zic doar atat: «Doamne ajuta!», ca am si zarit granicerii care patrulau pe plaja pana la vila lui Ceausescu. Am asteptat sa se intoarca. Aveam niste tuica la noi. Ei erau atat de tineri! I-am imbatat rau de tot", isi aminteste Emil Farcasanu experienta care l-a adus la un pas de moarte, dar care, pe de alta parte, l-a facut sa guste dulceata unui cu totul alt trai.

HALUCINATII. Se facuse aproape 1 jumatate noaptea. Cei patru au lansat barca pe apa. De frica sa nu-i zareasca cineva, au vaslit aproape o ora. Apoi, au inaltat panzele si timp de sase ore au mers perpendicular pe tarm. Gandul lor era sa nu ajunga la bulgari. Aflasera ca primul pas al Politiei era sa-i caute cu un elicopter in directia ce duce spre bulgari. Ei au mers catre rusi. "Marele noroc a fost ca seful nostru a anuntat Paza de coasta pe la ora 11, cand noi eram deja in larg", spune Emil. S-au trezit in acea barca de 3 metri lungime si 1,60 latime, inconjurati de ape.

"De-atunci, baietii reprezentau totul pentru mine, viata mea depindea de ei, de barca aceea si mai ales de Dumnezeu", spune Emil, ca-ntr-o marturisire. Se uita in zare. Catre Lacul Herastrau si parca revede iar marea cu ifosele ei. "Am avut multe peripetii, ni s-a rasturnat barca, noroc ca am avut fund dublu si nu ne-am scufundat. Marea Neagra este tare ciudata si rea. Are furtuni violente cand nici nu te astepti. Este o mare inchisa si are curenti neregulati. Se spargeau valurile. Era ca un infern care te inghitea", povesteste barbatul, amintindu-si de cele doua zile petrecute in barca, lesinati de caldura ziua, iar noaptea tremurand de frig. "Ziua, 45 de grade, noaptea, 12. Diferenta asta era groaznica. Soarele ne zapacise. Ma simteam amortit. De parca aveam 200 de ani. Stiam ca sunt Emil Farcasanu si ca langa mine se afla Mario, Cristi, Ciordel, stiam ca incercam sa ajungem pe coasta Turciei. Dar nu-mi dadeam seama in ce zi, luna sau an. La un moment dat, am vrut sa sar din barca. Aveam impresia ca sunt la mine acasa, pe campul de la Savinesti. «Ma dau putin jos, mi-au amortit picioarele», ziceam intruna. «Bai, Emilian, ce faci?», ma intreaba Cristi. «Potoleste-te!» «Un pic, cat sa-mi dezmortesc picioarele, un pic doar», schelalaiam eu, lesinat. Ma manca spatele si fundul de la apa sarata care patrunsese in barca si in care zaceam de zeci de ore!"

AJUTOR RUSESC. Pluteau in deriva. Dupa ce luptasera cu o mare razbunatoare, cei patru nu credeau ca vor mai scapa. Priveau in zare neputinciosi si sleiti. Era 7 seara. Furtuna incepuse iar. In departare parca se zarea ceva. Ca un punct miscator. Fara sa se gandeasca macar ca ar putea fi Paza de coasta, au inceput sa faca semne cu mainile. Le fluturau cat puteau de mult, ca pe un steag alb, pe care scria mare "Salvati-ne!". Apa se involbura, se infoia, sarind peste capetele lor. Cu ochii inecati, au zarit un iaht, ca o camila uriasa, ducand in spate valurile imense. "Erau rusi, veniti dintr-o expeditie din Franta. Apa ne inalta si ne cobora in permanenta. Am asteptat ca barca noastra sa urce pe val, ca sa ajunga la nivelul iahtului, apoi m-am aruncat cu toata forta si m-am prins de bordura vaporului. Rusii m-au ajutat sa urc, mi-au aratat ca suntem la 60 de mile de Istanbul, ba chiar au vrut sa-mi dea ceva de mancare. Am refuzat. Picioarele incepusera sa-mi tremure. Mi se facuse frica, mai ales ca pomenisera cuvantul «Constanta». Puscarie, bataie, moarte, toate imi veneau in minte. Le-am multumit si am dat sa plec. Mi-au daruit o busola si mi-au repetat de cateva ori: «21 grade Est, 21 grade Est!»". A rostit cuvintele astea pana a ajuns in barca. Se lovise rau la picior. Simtea pielea intepata de mii de ace, din ce in ce mai repede si mai adanc. Le repeta colegilor, ca hipnotizat: "21 de grade Est, tineti asa cum va zic!".

A DOUA NOAPTE. Era intuneric bezna. Noaptea, marea parca urla. In permanenta, un zgomot sinistru. Cei patru pierdusera notiunea timpului. Valurile le biciuiau fetele, frica le ghemuise sufletele, insa Dumnezeu le soptea din cand in cand la ureche ca este cu ei. "O senzatie ciudata imi zapacea spatele, simteam o arsura puternica. O lumina orbitoare imi pecetluieste pleoapele. «Ce e asta? Ce se intampla?», il aud pe Ciordel ca mormaie din fundul barcii. Doamne Dumnezeule, ce-o mai fi si asta? Ne inghite cineva sau sarim in aer?, urlu eu ca apucat. Era o caldura inspaimantatoare, parca luam foc. Mario a lasat carma si s-a adapostit sub o bucata de panza. Asteptam sa sarim in aer cand, deodata, lumina dispare brusc, raceala si frigul se astern din nou. Incercam sa ne dezmeticim. Am inceput sa plang. Dupa socul asta, asteptam parca sa ne calce ceva, sa ne striveasca. Nimic. Liniste." Face o pauza. Respira adanc. Au crezut atunci ca au scapat. Aveau buzele crapate. La maini, talpi si pe fund carnea era albastruie, murata, de la atata apa sarata. Se crapase pielea, lasand sa iasa la suprafata miezul ei. "Cand am vazut iar stelele si luna, si algele ca niste bulgari stralucitori, ce pareau de aur, am zis mai fericit ca niciodata: «Dumnezeule mare, tu chiar existi»". Zambeste si rasufla usurat. Inca o data a mai povestit. Inca o data a mai trecut marea. "Dupa ce am vazut lumina aceea puternica, parca pusese cineva barca pe niste sine. Nici nu mai simteam valurile. Am zis ca poate am innebunit eu, dar aceeasi senzatie au avut si ceilalti." Ce ciudat, se gandea Emil atunci. Daca pana acum o ora era o bezna de-ti inghitea inima si-ti intorcea stomacul pe dos, acum, totul era paradis. S-a asezat pe marginea laterala a barcii, privind catre haul negru, dar nu cu teama, ci cu speranta. "Ma uitam la Mario. Ciordel il schimba la carma. Saracul, pentru mine va fi erou pe viata. In noaptea cea mai grea s-a luptat pentru noi. Imi venea sa-l iau in brate, sa-l pup si sa-i multumesc. Dar nu puteam, eram intepenit. «Innebunesc de frig, da-mi sticla cu tuica, imi spune el incet. Inghite doua gaturi lungi. Incepem sa vorbim. Semn bun. Parca ne reveniseram. Se intinde langa mine, clantanind de frig, il invelesc ca pe copilul meu si adoarme cu mainile intre genunchi." Mario a murit intr-un accident de masina.

O NOUA INCERCARE. Linistea a durat foarte putin. La un moment dat, nu se mai zareau stelele, zarea era ca un perete opac. Se auzea un vuiet puternic. Din ce in ce mai mare. "Fa volta, aud eu din spate. Intram in ceva negru. Intuneric bezna si parca un perete urias se indrepta spre noi. Mario, strig! Am zarit bulbuci de apa. Apoi elicea. Un vapor a trecut pe langa noi ca o lumina. Credeam ca murim. Era maximum de frica pe care puteam sa-l indur", povesteste Emil Farcasanu. Trage aer in piep. Semn ca peripetiile nici gand sa se termine, desi ne aflam in punctul in care, in sfarsit, cei patru zaresc o fasie de pamant. "A fost una dintre cele mai mari bucurii din viata mea, exclama Emil. Imi venea sa o iau la fuga pe apa. Treptat-treptat insa, iar au inceput valurile sa se umfle, sa o ia razna. Era cam 5 seara, dar cerul era deja intunecat. Un val imens a rasucit de cateva ori barca, a rupt si carma, dupa care ne-a azvarlit in apa." Mai bine de o ora au inotat. Cu chiu, cu vai, cu bratele incordate si durerea de picior, Emil a ajuns la mal. De teama sa nu-l traga apa, si-a infipt puternic bratele in nisip si a ramas acolo pana si-a zarit colegii. "Nu tre’ sa mor, nu tre’ sa mor", imi spuneam. "Am atins pamantul, nu puteam sa ma ridic, nu puteam nici sa respir. L-am vazut pe Mario. Cristi era varza murata. Aveam degetul rupt si clavicula fisurata, dar nu mai simteam nimic."

YOZGAT. Au inceput sa planga si sa se imbratiseze. Erau, in sfarsit, pe pamantul mult visat: Turcia. Credeau acum ca totul le va sta la picioare, ca strainii ii vor primi ca pe niste eroi. Si-au dat insa repede seama ca erau niste iluzii. Au adormit imbratisati, pe mal, de parca acum nimic rau nu li s-ar mai fi putut intampla. Pe Emil l-a trezit la realitate piciorul aruncat brutal in spatele sau. Era un granicer turc. "Am simtit o presiune. Imi tot dadea cu bocancul. Apoi am simtit o durere in mana, ma parjolea. Aveam nisip in rani, nu puteam sa strang pumnul. Cu farul pe noi, turcii au inceput sa zbiere." I-au dus pe toti la inchisoarea de la Yozgat, crezand ca sunt spioni rusi. Din fericire, pescarul care i-a gasit pe plaja a anuntat ca a vazut si barca cu panze cu care venisera. Din acel moment, in ochii turcilor, povestea lor a devenit cat de cat credibila. Dar nu era de-ajuns ca sa le dea drumul. I-au dus intr-un lagar din Istanbul in care se mai aflau peste 100 de romani. "Eram 40 de insi, pe jos, apa de cativa centimetri, paturi supraetajate, iar cele de jos aveau blindaj din sarma ca sa nu-i atace sobolanii imensi."

"HAI SA FUGIM!". Emil a stat acolo pana la sfarsitul lui noiembrie. Cristi fugise in Grecia. Acelasi gand il batea si pe Emil. La telefon, Cristi il indemna sa-l urmeze. In lagar l-a cunoscut pe cel cu care avea sa fuga. Boxerul Cristi Morea. "28 noiembrie. Deja era iarna. Nu mai suportam frigul din beciul ala. «Hai sa fugim!», i-am zis eu boxerului, pe unde a trecut si Cristi, pe raul Mahir. Si asa am facut." Au ajuns in gara. Fara sa aiba vreun ban, s-au urcat spre trenul de Atena. Trenul i-a purtat insa catre lumi in care nu le-a fost usor. "Dar ce conteaza?", spune Emil, "atat timp cat lupti pentru ceea ce crezi!". "Am fugit din Turcia pentru ca ma saturasem de mirosul spurcat, de animalele care dadeau in tine, fara motiv. Fugim cu totii de colo pana colo, dupa un adevar care ne convine, care ne multumeste si pe care a trebuit sa-l caut. Nu-mi mai e frica, sunt mandru de mine." Din cand in cand, o rana, un dor, o dragoste de prieten ii aduc aminte... Si atunci face semnul crucii si spune zambind: "Multumesc!".