x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Campaniile Jurnalul Condamnat la moarte La taifas cu Stanica despre Stradivarius (IV)

La taifas cu Stanica despre Stradivarius (IV)

17 Iul 2006   •   00:00
La taifas cu Stanica despre Stradivarius (IV)

In episoadele precedente, Petre Dogaru a relatat jaful de la Bistrita si si-a spus propria versiune asupra mortii proprietarului talharit de el. Acum se intoarce la ziua arestarii si din beciul Militiei ne aduce in biroul anchetatorului pentru a ne lasa apoi sa-l urmarim inapoi, in beci. Coborand la intuneric si racoare, ne intoarcem in timp cu vreo cinci sute de ani.

  • Jurnalul unui condamnat la moarte
    In episoadele precedente, Petre Dogaru a relatat jaful de la Bistrita si si-a spus propria versiune asupra mortii proprietarului talharit de el. Acum se intoarce la ziua arestarii si din beciul Militiei ne aduce in biroul anchetatorului pentru a ne lasa apoi sa-l urmarim inapoi, in beci. Coborand la intuneric si racoare, ne intoarcem in timp cu vreo cinci sute de ani.

     

    La taifas cu Stanica despre Stradivarius (IV)


     

    Acum am sa explic cum am ajuns sa recunosc atatea crime, pe care nu eu l-am facut, o spun in fata lui Dumnezeu si a constiintei mele de hot si talhar ce am fost. Ma intorc la ziua aceea teribila, cand am fost scos in fata anchetatorilor, dupa groaznica intalnire cu doamna care mi-a mangaiat testiculele cu batul.

     

    Domnu’ procuror mi-a pus in fata, tacticos, mai multe coli albe de hartie si m-a invitat sa scriu cum i-am omorat pe cei patru oameni, dar eu am stat si n-am scris nimic si atunci mi-a zis procuroru’: "Mai Petrule, noi avem metode sa te facem sa scrii". Mi-au pus o pereche de ochelari la ochi, din cauciuc, si m-au urcat in masina sa ma duca intr-un loc pe care nu l-am aflat niciodata, stiu doar ca am mers cu masina vreo 20 de minute, apoi am coborat niste scari, mi-au dat jos mai intai ochelarii, apoi si hainele, si dezbracat la pielea goala m-au intins pe o masa, cu fata in sus, dupa ce mi-au pus la maini si la picioare niste mansoane din piele, foarte groase. Mansoanele aveau niste inele din metal, de inele au fost atarnate niste lantisoare din metal si abia cand le-am privit mi-am dat seama ce aveau sa-mi faca: sa ma intinda la scripete. In decurs de cateva ore m-au intins la scripete de mai multe ori, simteam ca atat mainile, cat si picioarele se desprind de la incheieturi, corpul cum se desface in bucati si o durere groaznica nu numai in corp, ci si in creier, si cand durerea se infigea bine in creier atunci imi pierdeam cunostinta. Cand imi reveneam eram lovit la talpi cu un baston, iar din cand in cand mai aruncau cate o galeata de apa pe mine, pesemne sa nu ma usuc, iar de cate ori incepeau sa ma intinda, unul din cei prezenti ma intreba: "Spui, Petrule, cum i-ai omorat pe aia patru oameni?", iar eu ziceam ca nu am omorat pe nimeni.

     

    Pisica blanda zgarie rau


    Dupa mai multe intinderi, doar pielea si oasele mele tin minte cate au fost, cei care se aflau langa mine au plecat, dar a mai ramas unul, imbracat civil. Si acela m-a dezlegat la o mana, mi-a dat o tigara sa fumez, avea un glas blajin militianul, si zicea: "Mai, Petrica, eu nu am nimic cu tine si nici nu ma intereseaza cati oameni ai omorat sau daca eventual ai omorat, dar eu vreau sa imi raspunzi la o singura intrebare". Eu asteptam si fumam, ce sa fac? "Unde este vioara Stradivarius, pe care ai luat-o de la una din victime", m-a intrebat militianul si atunci eu chiar eram convins ca isi bate joc de mine, ca el n-avea altceva mai bun decat sa se distreze pe seama mea, in fond cine era Stradivarius, si ce amestec avea el in toata povestea asta, si ce sa-i fi spus eu militianului decat ca nu stiu!? "Mai, Petrica, insista militianul, tu ai mai facut puscarie si acolo printre borfasi cred ca ai auzit de numele meu, eu sunt Stanica, mai Petrica, sunt Tudor Stanica!"

     

    Din auzite il cunosteam foarte bine pe acest Tudor Stanica, stiam din auzite ca acest militian se ocupa de prinderea infractorilor care furau obiecte de arta sau de cei care se ocupau cu valuta, precum si de anumite persoane care detineau aur. Acest Tudor Stanica avea totusi un cuvant: in cele mai multe randuri le dadea drumu la infractori, dar cu o conditie: cand un infractor era prins cu valuta sau cu aur, acela trebuia sa dea in primire pe un alt infractor care detinea mai multa valuta sau aur. Deci, dupa ce am fumat o tigara, Tudor Stanica mi-a spus asa: "Petrica, pe mine nu ma intereseaza ce oameni ai omorat, eu vreau doar vioara Stradivarius. Eu nu te bat, dar eu am destule metode sa te fac sa-mi spui unde se afla vioara". Bineinteles ca nu i-am spus nimic, pentru ca nu stiam nimic despre nici o vioara, apoi m-a legat iar la mana care-mi fusese dezlegata si am ramas singur in camera respectiva.

     

    Eram cu siguranta in luna mai 1986, nu stiu in ce zi, dar eram precis in mai. Nu mancasem nimic si nici nu bausem apa de cateva zile, buzele imi erau crapate, dar asta nu ma deranja prea tare, cel mai tare ma deranjau, ca sa spun drept, testiculele, restul trupului nu-l mai simteam. Dupa cateva ore am inceput sa tremur. Mai intai incetisor, apoi tot mai tare, ca, daca masa pe care eram intins n-ar fi fost din beton, s-ar fi zdruncinat din radacina. Eu eram intins pe spate, pe acea masa, legat de maini si de picioare, iar masa era uda de la apa cu care ma stropisera cand lesinam. Ei bine, rezistasem la probele lor cele mai spurcate, dar simteam deja ca nu mai pot rezista, timpul trecea foarte greu, nu-mi mai simteam deloc corpul, ci doar testiculele cele umflate, as fi vrut sa vina, sa ma bata sau chiar sa ma intinda la scripetele de care eram legat, dar sa ma scoale de pe masa aceea din beton. Era atat de frig, incat si acum, cand scriu aceste randuri, incep sa tremur si pielea mi se infurnica. Asa ceva nu poti sa uiti pana cand intri in mormant. Eu sunt un infractor si cu siguranta cred ca sunt multi infractori care rezista la tot felul de batai si la tot felul de torturi, printre acestia ma numar si eu. Dar nici un infractor de pe fata pamantului nu rezista la o anume tortura, la frig. Spun acest lucru cu multa siguranta, pentru ca eu am trecut prin asa ceva, cu propria-mi piele. Frigul este un fenomen care te face sa nu mai judeci, in acele momente cu foarte multa usurinta accepti sa te omoare, numai sa nu te mai tina in frig. Nu stiam de cat timp eram in camera respectiva, nu erau geamuri si lumina era stinsa, eram, asadar, intr-un mormant si inca eram viu, dar am sa fiu cat se poate de sincer si cu siguranta pot spune ca, in toate acele ceasuri cat eram lungit pe spate, pe masa aia uda, in pielea goala, daca as fi putut, cu siguranta mi-as fi pus capat zilelor, fara nici cel mai mic regret.

     

    "Vazusi Petrica, am eu metode!"


    Nu stiu cat timp am stat pe masa din beton si nici nu cred ca voi afla vreodata, dar cand mi-am revenit din lesin eram imbracat si ma aflam intr-o celula mica, legat de marginile patului. Langa mine se aflau doi militieni, le dadeau instructiuni la doi arestati care, dupa cate am observat, erau colegi de celula cu mine. Pe mine erau puse vreo patru paturi, incepusem sa-mi revin. Cei doi colegi de celula au inceput sa ma chestioneze, ce am facut, de ce tremur asa, de unde sunt si cate altele. Era lesne de inteles, cei doi erau informatorii militienilor, ce puteam eu sa fac decat sa tac, sunt momente in viata cand trebuie sa taci, asa am procedat si eu, am tacut si nu le-am raspuns la nici o intrebare. Cei doi informatori erau foarte amabili cu mine, cum de fapt sunt toti informatorii, m-au intrebat daca imi e foame, mi-au dat tigari sa fumez si apa sa beau. Pana la urma, i-am intrebat daca este seara sau dimineata, celula nu avea nici un fel de geamuri, decat un grilaj deasupra usii, unul foarte mic, prin care abia intra aerul. Imi spune unul dintre informatori ca este dupa-amiaza si trebuie sa vina masa. Sunt curios unde suntem. "In arest". Bine, bine, in arest, asta vad si eu, dar unde anume, s-a obraznicit curiozitatea mea, pedepsita cu ridicari din umeri. Aveam sa aflu ceva, insa. Era vineri. Aveam deci cinci zile de cand eram arestat. Greu mai trecusera cinci zile. Am fumat niste tigari, am baut o cana cu apa, am mancat o felie de branza. Cei doi stateau in camasi, eu tremuram cu patru paturi pe mine. Incet mai iese frigul din oase, aveam sa aflu atunci. Dar a iesit frigul, si-un timp mi-a fost tare bine.

     

    Ziua urmatoare era sambata. A dracului sambata, chiar de dimineata am fost dus in camera aceea groaznica, in camera cu masa de beton. Dezbracat, m-au intins pe masa. A venit Tudor Stanica la mine: "Vazusi, Petrica, eu am metode…" Vazui… "Spune, Petrica, la cine se afla vioara Stradivarius si terminam balciul". Nu stiu, deci n-am ce spune. "Bine, Petrica, mai gandeste-te, poate iti aduci aminte…" Unul dintre militieni a venit cu galeata. A aruncat apa pe mine, cu pofta, parca ii aud si acum glasul: "Ia de aici, sa nu iti fie cald, poate transpiri, uite criminalul cum sta, parca e la mare, pe litoral…" Au stins lumina si au plecat toti cei de fata, cu tot cu Stanica. Atat de bine reusisem sa ma incalzesc in celula, cu cele patru paturi pe mine, ca parca niciodata in viata nu-mi fusese asa de bine. Acum incepea cosmarul, deja incepusem sa tremur tot mai tare, eram parca in congelator, ma hotarasem sa strig ca sunt de acord sa dau orice declaratie numai sa nu ma mai tina in frig, ca nu mai puteam rezista, eram decis sa recunosc ca omorasem nu patru, ci o suta de oameni, numai sa ma scoata din mormantul acela. Am inceput sa tip, sa strig, dupa cateva minute au intrat doi militieni si le-am zis ca vreau sa vorbesc cu domnul colonel Stanica. Cei doi au plecat si abia dupa cateva ore a venit, tacticos, Stanica. "Ia spune Petrica, ce vrei, ca nu prea am timp, trebuie sa plec intr-o misiune." Va dau declaratie ca i-am omorat pe cei patru oameni, domnule colonel, i-am zis cu sufletul la gura. "Eu nu am timp acum", mi-a raspuns, lasandu-ma singur in frig. Mi-a intors spatele, ticalosul dracului, ca la un caine, stia el ce stia, nu-l interesau mortii, ci vioara despre care pesemne banuia deja ca nu voi putea spune vreodata nimic, pentru simplul motiv ca n-am vazut niciodata o vioara Stradivarius.

     

    Am devenit bun de plata


    Dupa un timp au intrat in camera, solemni si pe rand, mai multi ofiteri si procuroru’. "Ia spune Petrule, declari ca i-ai omorat pe cei patru oameni?", atat de rau tremuram incat nu eram capabil sa zic da, dar am dat din cap pe verticala si am baiguit. M-au dezlegat, m-au imbracat si m-au dus intr-un birou, m-au lasat de mi-am mai revenit, am fumat cateva tigari si mi-au dat o cafea fierbinte, dupa care am inceput sa scriu. Domnu P. dicta si eu scriam. Am dat, in felul acesta, patru declaratii si am recunoscut ca am omorat patru oameni. Cand am pus ultimul punct, pe cea de-a patra declaratie, mi-au pus iar ochelari de cauciuc, m-au urcat intr-o masina si m-au dus la Militia Capitalei. Era duminica, 11 mai 1986, cand am fost scos si dus intr-un birou. Procurorul P. mi-a spus sa dau alte declaratii, pentru ca nu se prea intelegea cum am scris. Mi-a dictat domnu P. si eu am scris tot asa, dupa dictare, doar ca m-a pus sa scriu la sfarsitul fiecarei declaratii data de 5.05.1986. In declaratiile de sambata eu trecusem data de 10.05, dar fusesem arestat la 04.05, in ziua de Paste, intelegeam si eu ca trebuie sa se puna domnu procuror in ordine, asadar, cu hartiile. Si-am stat la Militia Capitalei pana in luna iunie, 1986. Atunci am fost transferat in arest, la Procuratura.

     

    Sora mea, Tataru Maria, si concubinul surorii mele, Moldovan Beniamin, fusesera arestati in data de 27.03.1986. Iar dumnealor, sora mea si concubinul dumisale dadusera declaratii cum ca eu il omorasem pe victima, la Bistrita Nasaud. Atat sora mea cat si cconcubinul ei erau acuzati de complicitate la crima si aveau deja dosarele facute de Militia din Bistrita Nasaud. Intr-o zi, procurorul P. imi spusese toate aceste lucruri, si tot el mi-a zis ca a dat ordin sa-i aduca in Bucuresti, la procuratura. Iar eu asteptam sa-i aduca pe cei doi, sa ma confrunte cu ei. Imi parea rau pentru sora mea, ca era arestata, sora mea avea trei copii, si copiii erau marisori, ma gandeam ca intr-o zi copiii vor creste mari si mama lor va fi la puscarie si ei, copiii, ce-ar fi gandit de mine, uite, nenea Petrica a bagat-o pe mama la puscarie, si eram constient ca ma vor blestema asa, mort. Mort am spus si o repet, ca eu stiam bine, pentru patru crime voi fi legat la stalp si impuscat, ce mai conta ca nu eram criminalul, cata vreme dadusem declaratie si eram, prin urmare, bun de plata.
    (Va urma)

     


    NOTA
    Cat adevar o fi in cartea asta pe care o publicam acum in serial o stiu doar cei care au trecut prin experiente similare. Pe aceia, dar si pe altii, Petre Dogaru ii asteapta sa-i scrie pe mail, pe adresa supravietuitorul@jurnalul.ro, precum si prin posta, pe adresa redactiei.
  • ×