"Dumnezeu a vrut ca el să se nască, să trăiască şi ca el să fie autist”

06 Noi 2008 • 00:00

Povestea lui Vicenţiu ne-a fost trimisă de ANCAAR Craiova. "Mă numesc Stoica Gilda, sunt mămica lui Vicenţiu, un băieţel de 11 ani, care a fost diagnosticat cu autism la vârsta de 4 ani.

Povestea venirii pe lume a lui Vicenţiu nu este deloc una banală. Am rămas însărcinată atunci când credeam că acest vis pentru mine este irealizabil, la vârsta de 40 de ani, după mai multe sarcini pierdute. Pe tot parcursul sarcinii am avut mai multe probleme, iar medicii nu-mi acordau prea multe şanse de a aduce acest copil pe lume. Dumnezeu a vrut ca el să se nască, să trăiască şi, nu în ultimul rând, ca el să fie AUTIST.

În primii 3 ani de viaţă, nimic nu m-a făcut să mă gândesc că băieţelul, care a mers normal, a vorbit normal, se va transforma radical dupa vârsta de 4 ani. A refuzat să mai vorbească, s-a închis în el şi a început să-şi creeze ritualuri şi stimulari. Până la vârsta de 7 ani, a stat mai mult cu bunica, eu fiind obligată să muncesc, pentru că tatăl său ne-a părăsit, când Vicenţiu avea 3 ani.

Am încercat să mergem într-un program de recuperare la «World Vision», dar nu am reuşit să-l urmăm, din cauza faptului că eu am fost operată de cancer la sân stadiul 3”.

"E groaznic să fii bolnav şi să nu ştii ce se va întâmpla cu copilul tău”
"La vârsta de 8 ani, am mers la o grădiniţă specială unde, după mari eforturi, Vicenţiu a reuşit să se acomodeze, cât de cât, cu un program. Acum suntem în clasa a II-a, la o şcoală specială, dar, din cauză că în sistemul de învăţământ special nu se face nimic pentru copiii cu autism, am hotărât să mergem în program de zi, la centrul pentru copii cu autism administrat de ANCAAR.

Vicenţiu este astăzi un copil încă foarte dificil, are izbucniri violente la adresa celor din jur, are locuri anume unde vrea să meargă, are momente când ţipă şi se autostimuleză, bătând cu un băţ în tot ce nimereşte.
Eu fac eforturi deosebite pentru a putea avea grijă de el, în condiţiile în care am fost nevoită să renunţ la tratamentul meu oncologic, pentru a putea să-i ofer strictul necesar.

Locuiesc singură cu el, într-un apartament al bunicilor mei, şi seară de seară îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a oferit încă o zi alături de copilul meu. Este groaznic să fii bolnav şi să nu ai nici o perspectivă că, atunci când tu nu vei mai fi, copilul tău ar putea merge într-un centru unde să poată fi îngrijit. Vă mulţumesc pentru răbdarea de a citi aceste rânduri.”