Povestea lui Emi ● Condamnat să renunţe la terapie

Cu privirea pierdută, Emi păşeşte alături de mama sa. Este ultima zi în care copilul mai vede curtea mare plină de copaci. Ultima zi în care avea să se întâlnească cu tutorii săi. După 3 ani jumătate de terapie ABA făcută la Bucureşti, părinţii lui Emi s-au văzut nevoiţi să abandoneze cursa.

Cele 30 de milioane pe care le plăteau pe lună celor 4 tutori cu care copilul lucra, respingerea cu care a fost întâmpinat cel mic atunci când a păşit pentru prima oară într-o clasă de copii normal, "după îndelungi căutări”, lipsa de profesionalism a tinerelor cu care Emi făcea terapia au deznădăjduit-o pe mamă ajunsă la capătul puterilor.  

Nu-şi recunoştea mama
 Emi s-a născut pe 18 decembrie 1998. Privirea în gol, piruetele perfecte pe care le făcea mereu, în mod obsesiv, lipsa limbajului, agitaţia permanentă din mâini şi picioare i-au dat de gândit mamei. Vizita la spitalul Obregia din Capitală a adus într-o clipă diagnosticul: autism. "Dintr-o dată m-am trezit că avea un copil cu handicap de gradul I”, spune Simona Creangă, mama lui Emi, şi privirea i se întunecă. A refuzat să creadă că toată viaţa copilul său va fi un deznădăjduit, "că nu va vorbi niciodată, nu va putea merge la şcoală, nu se va descurca singur”, precum i-au spus medicii. Părerile celorlalţi doctori de la Cluj i-au confirmat diagnosticul.  Avea 3 ani şi patru luni. După ce a lucrat cu logopezi, psihologi în Bacău, oraşul natal, Emilian a început terapia ABA la spitalul Titan din Capitală. Se întâmpla adesea ca, la sfârşitul orelor, Emi să iasă din sala de terapie şi să treacă pe lângă mama sa fără să o recunoască sau într-o clipă, pe stradă, să îşi desprindă degetele din mâna mamei şi să o zbughească în faţa unei maşini, fără să-şi dea seama de pericol.


"Suntem în sapă de lemn!”
 La 6 ani şi 5 luni Emilian a început terapia ABA. Primul cu cuvânt spus, prima hăinuţă cu care el s-a îmbrăcat singur, enumerarea cifrelor, identificarea culorilor le-au dat aripi părinţilor. "Credeam că totul va fi bine, că sunt şanse ca Emi să se recupereze. Acum nu ştiu ce să mai cred. Am întâmpinat atâtea greutăţi. Dacă am fi avut un loc în care să se facă cu consecvenţă această treabă şi să nu se ia pielea de pe noi, ar fi minunat. Noi nu mai putem. Nu ne mai permitem. Suntem în sapă de lemn”, spune mama, în timp ce-mi arată zecile de hârtii pe care le-a trimis diferitelor fundaţii, ONG-uri, Ministerului Sănătăţii, pentru a cere sprijin. Din nici o parte, nici un ajutor. A fost nevoită să-şi ipotecheze casa şi să-şi amaneteze bijuteriile şi toate obiectele de preţ pe care le aveau în casă, să facă împrumut la bancă.

Acceptat la şcoală de masă
Un an de zile Emi a învăţăt alături de copiii normali. "Am umblat ca nişte disperaţi luni de zile până am găsit această şcoală. Nimeni nu ne primea. Iar eu îmi doream să fie printre cei normali, pentru că el imită şi mă gândeam că o să înveţe lucuri bune. A reuşit să înveţe să scrie literele de tipar”, spune mama. Emi o prinde de mână. În încăperea mică, unde a stat mai bine de trei ani alături de bunica sa, sunt saci de bagaje. Copilul nu mai are stare. Începe să bolborosească ceva, numai de el ştiut. Bunica îl pregăteşte de plecare. "Mergem acasă, Emi, la Bacău!”, îi spune bunica. Ochii săi albaştri par să nu spună nimic. Şcoala din comuna Gârleni, unde familia Creangă locuieşte, a acceptat să-l primească şi pe Emi. "Vom continua cu logopezi, cu psihologi. Ne rugăm la Dumnezeu. Dacă nu era El, probabil că nu rezistam nici atât. Povară nu e acest copil, povara e sistemul ăsta cumplit, care nu face nimic pentru aceşti copii!” Mama îşi priveşte copilul. Are ochii în lacrimi. Emi zâmbeşte. Şi sare în faţa oglinzii.

• Cei care doresc să ia legătura cu părinţii lui Emi, îi pot contacta la numărul de telefon: 0741.168.862 sau la adresa de mail: simonacreanga69@yahoo.com