Povestea lui Eusebiu ● "Zici că nu mai e acelaşi băiat”

30 Oct 2008 • 00:00

Eusebiu Bejan are 4 ani. E din comuna Racova, jud. Bacău. În urmă cu doi ani a ajuns la medic cu mama lui pentru că nu vorbea şi era foarte agitat. Se mişca în continuu, nu ştia să folosească nici un obiect, şi făcea crize plâns.

Petruţa Bejan, mama lui Sebi, l-a dus la medicul de familie, însă acesta i-a spus că băieţelul ei e încă mic şi că o sa vorbească. Femeia a cerut totuşi, din proprie iniţiativă, o trimitere la un medic psihiatru. "Când l-a vazut pe Sebi, doamna doctor psihiatru mi-a zis că o sa aibă un pic mai mult de lucru cu el şi mi-a recomandat să-i fac copilului o electroencefalogramă şi un control la ORL”, povesteşte mama. Trei zile de chin au fost necesare pentru ca lui Sebi să i se poată face encefalograma pe care, până la urmă, nu s-a mai uitat nimeni. La clinica ORL din Bacău, verdictul doctorului a fost halucinant - "copilul are limba prinsă şi, de agitat ce este, nu ne putem da seama dacă aude sau nu...”.

FRÂNTURI DE VIAŢĂ
"Mi-au dat o trimitere la Iaşi la spitalul de recuperare ORL. Acolo, s-au chinuit o noapte să-i facă o audiogramă, şi mi-au zis că aude normal”, îşi aminteşte Petruţa Bejan. Agitaţia continuă a lui Sebi i-a pus însă pe gânduri pe medicii ieşeni, care l-au trimis la spitalul Sf. Maria din oraş. După 48 de ore, lui Sebi i s-a pus diagnosticul corect – autism infantil sever. Pe biletul de ieşire din spital, medicul specialist a scris: "în cabinet, copilul se află într-o continuă mişcare (fără finalitate), alegându-se obiecte, jucării nu este capabil să le folosească în mod adecvat. Când vrea ceva anume, se foloseşte de mâna mamei. Absenţa deprinderilor de viaţă zilnică. Limbaj absent (nu pronunţă decât "mama”, "baba”).”

Rispen, Tanacan, Diazepam... Medicamentele i-au fost recomandate băieţelului de nici 3 ani, deşi ele sunt contraindicate copiilor. Mama nu observa nici o schimbare în comportamentul lui, iar răspunsurile doctorilor la întrebarea "Are copilul meu vreo şansă?” erau întotdeauna negative. Nimeni nu i-a spus Petruţei nimic despre vreo terapie de recuperare. În schimb, medicul i-a recomandat, negru pe alb pe un act oficial – "interzicerea totală a TV”.

DIN UŞĂ ÎN UŞĂ
Mama lui Sebi nu s-a resemnat. Rudele i-au spus "leagă-ţi copilul de picioare, că n-ai cum să-l stăpâneşti!” Însă ea şi acum spune - "E copilul meu şi pentru el merg până la Dumnezeu!” A scris unor fundaţii şi asociaţii, unor persoane publice care şi-au făcut renume din implicarea socială, cerând informaţii. "Nu ştiam nimic despre autism. Nici ce înseamnă, nici cu ce se mănâncă. Şi nimeni nu-mi spunea nimic...”, povesteşte Petruţa. De la o emisiune TV a aflat că există terapia ABA. A luat legătura cu cei de la Complexul de Servicii Sociale "Sfânta Margareta”, care au chemat-o în Bucureşti, cu copilul, pentru evaluare. "Am stat 3 zile în Bucureşti, la un hotel. Am dat 5 milioane numai pe cazare. Dar nu ştiam încotro să mă duc. Nu cunoşteam pe nimeni”, spune mama lui Sebi.

Eusebiu "manifestă sensibilitate la plânsul copiilor, îndepărtându-se de aceştia, ţipând foarte tare. Nu răspunde cu zâmbet la atenţa acordată de adult (atunci când i se acordă începe să ţipe mai tare); programul de toaletă nu este însuşit (foloseşte scutec); îşi şterge nasul cu mâneca sau mâna (refuză şerveţelul); are stereotipii – flutură mâinile şi ţopăie; rar, se leagănă de pe un picior pe altul; în momente de frustrare caută afecţiunea adultului, se lipeşte cu spatele de pieptul acestuia; încearcă să fie în centrul atenţiei (atunci când nu i se acordă atenţie, plânge foare tare sau întrerupe jocul altor persoane, luându-le de mână); prezintă atracţie pentru produse cosmetice, manipulează obiectele care-l atrag (pliculeţele de şampon) în mod stereotip”. Sunt extrase din evaluarea psihologică iniţială făcută la Complexul de Servicii "Sfânta Margareta”, în septembrie 2006

PIEDICI ŞI SPERANŢE
Sebi avea nevoie de terapie. Specialiştii i-au explicat mamei că aceasta trebuie începută cât mai devreme, pentru a exista şanse reale de recuperare. În Bucureşti însă, Petruţa şi Eusebiu nu aveau cum să rămână. Cazarea, terapia şi toate cele necesare traiului de zi cu zi ar fi costat mult prea mult. S-au întors la Bacău, dar nu au încetat să lupte şi să spere.

La mijlocul lui 2007, mama lui a aflat de fundaţia Cristi’s Outreach din Bârlad. Băieţelul a fost primit pentru o evaluare, iar educatorii de acolo au învăţat-o pe Petruţa Bejan cum să lucreze cu Sebi acasă. Apoi a fost primit în programul de recuperare prin terapie ABA.

Pentru Petruţa Bejan asta a însemnat punctul de cotitură. Şi-a luat copilul şi s-au mutat în Bârlad, unde împart un apartament cu un alt copil autist şi mama lui. "E aproape un an de când facem terapia ABA, iar Sebi zici că nu mai e acelaşi băiat. Acum pot ieşi cu el în oraş, la magazin, ascultă, vorbeşte şi, cel mai important, nu mai este violent”, spune Petruţa Bejan. E adevărat. În timp ce stăm de vorbă, Sebi intră tăcut în bucătărie şi ne priveşte. E înalt pentru vârsta lui şi pare că un gând ascuns îl macină. Se duce şi se cuibăreşte la pieptul mamei, punându-i braţele în jurul corpului său. "Săru’mânaaa!” zice Petruţa pentru a-l face atent la musafirul de lângă el. "Săru’mânaa”, zice şi Sebi, uitându-se curios la mine.